Lacurile de lângă Pădurea Lapiș. Incursiune în Jurassic Park, în lumea unor altfel de mistreți

Deși, așa, ca zonă pe hartă, Pădurea Lapiș nu pare cine știe ce, în realitate, atunci când ești acolo, e uriașă. Pădurea pe dealurile piemontane din lunca Barcăului, declarată rezervație naturală, măsoară 430,40 hectare. Asta așa, ca unitate de măsură. Dar atunci când îi urmezi cărările, pădurea e cât o lume, unde nu ai puncte de reper (în afară de drumul forestier), și e ușor să o iei aiurea și să ieși în cu totul altă parte decât vrei.

Însă mai e ceva acolo, în lumea pădurii. Ceea ce cândva a fost o rezervație îngrijită, înconjurată cu gard, și unde trăiesc cerbi, cerbi lopătari, căprioare, jderi de copac, hârciogi, vulpi, mistreți sau pisici sălbatice, acum e o lume aparte. Iar asta pentru că prezența omului e foarte rară, iar natura, cu tot cu viețuitoarele ei, au transformat zona respectivă într-o lume sălbatică. Iar într-o lume sălbatică, totul e altfel.

Pe la margine de pădure, urmând un fluture, o șopârlă și un uliu

Am intrat în pădure de dragul ei. Locul unde voiam să ajung e la marginea pădurii, așa că aș fi putut merge, bine mersi, pe la margine de pădure, pe pajiște. În loc de asta, am intrat în pădure și am luat-o la nimereală. Adică, da, ca direcție într-acolo unde voiam să ajung. Însă nu de-a dreptul, ci într-un zig-zag haotic.

De vină a fost un fluture alb. Întâi mi s-a așezat în față, pe firul unei plante care îmi ajungea până în dreptul feței. Apoi și-a luat zborul, ușor, mai mult plutind, pe următorul fir de vegetație. Și tot așa. Iar eu, om cu discenământ, nu alta, m-am luat după el. Când mi-am dat seama că intrasem adânc în pădure, am încercat să îmi iau un punct de reper, ca să pot să mă îndrept către liziera pădurii, acolo unde voiam să ajung.

N-am găsit niciun punct de reper. În loc de asta, m-am luat după o șopârlă care o zbughea rapid doi metri, trei, apoi părea că mă așteaptă. Și la fel cum m-a luat după fluture, m-am luat și după șopârlă, până când s-a oprit într-o scorbură. M-am uitat, din nou, după un punct de reper, dar acolo, în pădure, totul pare la fel. Și pe când mă gândeam să o iau pe unde credeam eu că e liziera pădurii, aud deasupra mea, foarte jos, un uliu. Mi-am ridicat privirea și l-am urmărit vreo două minute, cum se tot rotea, dar într-o direcție anume. Evident, m-am luat după el.

Acuma, sigur, totul poate părea aiurea, o născocire a imaginației, o simplă coincidență. Însă urmând uliul am ieșit din pădure exact acolo unde voiam să ajung, la

Lacurile de la margine de pădure.

Nu știu nici când, nici cum s-au format. Aș fi putut să-i întreb pe oamenii pe care i-am întâlnit la primul lac, acolo unde pescuiau, și care sigur erau de-ai locului. Dar nu am vrut să îi deranjez. La urma urmei nu de asta eram acolo, să aflu cum s-au format și apoi să dau de știre: uite ce am aflat! Nu, eram acolo de dragul frumuseții naturii. Asta e tot ce contează, atunci când merg pe coclauri.

Le-am dat ocol, pe lângă stuf, trecând pe lângă copaci înconjurați de apă ori admirând coloristica intensă a florilor roz din mijlocul verdelui pălcurilor de vegetație de pe lac. Când mi-a fost prea cald, m-am așezat la umbra unui copac, privind zborul libelulelor, care treceau pe deasupra luciului apei ca niște elicoptere. Ba chiar una, de un albastru turcoaz, s-a așezat pe un ciot de lemn exact în fața mea: ”Hei, omule, îmi faci o poză?”. De obicei, deși ar trebui să fac asta, că ăsta-i rostul reportajelor, nu prea fac poze. De cele mai multe ori uit, ori nu pozez dintr-un fel de jenă față de viețuitoarele naturii. Câteodată îmi aduc aminte: ”aha, sînt aici ca să fac un reportaj”, și atunci fac poze. Libelula asta s-a nimerit în fața mea într-un moment din ăsta, așa că i-am făcut o poză.

Aș mai fi rămas acolo, pe marginea lacului. Am plecat atunci când pe celălalt mal a oprit o mașină, iar pasagerii au ieșit afară cu bagaje, întinzându-și păturile lângă lac. Nu de alta, dar am vrut să le ofer intimitate. Și apoi, chemarea pădurii era din ce în ce mai intensă.

Jurassic Park. În lumea unor altfel de mistreți

Am intrat în pădure cu gândul să mă ajung la rezervație, apoi să înconjor zona pe lângă gard, după care să urmez drumul forestier care te scoate la șosea. Ăsta era planul. Totul s-a schimbat când am ajuns la gardul care înconjoară rezervația. Ce mare lucru un gard din plasă de sârmă? Nu-i mare lucru, în mod obișnuit. N-a fost mare lucru nici când am văzut prima spărtură în gard, una nu foarte mare. A doua spărtură din gard a fost altceva. Mare, aproape rotundă, de zici că e decupat-o careva, cu un diametru de peste un metru, și cu multe urme de animale care au trecut pe acolo, dintr-o parte în alta.  Când am ajuns acolo unde gardul, pe o porțiune de câțiva metri, era doborât la pământ, cu tot cu stâlpii din beton, călcat, evident, de animale, chiar a fost altceva. Adică, ce fel de animal să poată doborî gardul ca pe niște nuiele? Or fi cerbii ori mistrețiii animale puternice, dar să dea de pământ stâlpii de beton ca pe niște surcele?

Întrebările pe care mi le puneam în fața gardului doborât ar fi trebuit să mă facă să plec de acolo, să ocolesc zona. În loc de asta, m-am pomenit că trec peste gard și intru în lumea ascunsă a pădurii.  

La primul zgomot mai ciudat m-am oprit în loc. Era evident că sînt animale acolo. Totuși, era un altfel de zgomot decât cele auzite până acum în alte păduri. Da, unii ar putea spune că e doar o născocire a fricii de necunoscut ori de pădure. Nici vorbă de așa ceva. În primul rând, în pădure mă simt ca acasă, așa că nu are de ce să îmi fie frică. La fel, nici de animale sălbatice nu mi-e frică, m-am întâlnit cu lup, urs, râs, bursuci, pisici sălbatice, căpriori, și m-am simțit, de fiecare dată, în largul meu. De departe cele mai periculoase animale sînt câinii de la stânele de oi. Dar și cu ăia mă descurc. Deci, nici vorba de frică. Mai mult era un fel de senzație ca și cum aș fi intrat într-o altă lume, una uitată. Primul gând a fost: ”Jurassic Park”.

Mi-am continuat drumul atent la zgomotele din jur, cu o senzație de ”altă lume” tot mai accentuată. Nici măcar poze nu am făcut. Ba nu m-am oprit nici măcar atunci când am găsit o grămadă de bureți usturoi, albi, netezi, pe care, altfel, poate i-aș fi cules. M-am oprit din drumul meu de abia atunci când am ajuns lângă un tău mare, adânc, înconjurat de copaci și vegetație. Ba chiar am dat să scot aparatul de fotografiat, mai ales că în mijlocul lacului stătea un ditamai stârc cenușiu. Unul singur. Nu s-a speriat deloc de mine, ca și când nu ar mai fi văzut oameni. Când lângă mine s-a auzit un grohăit grav urmat de un ropot de copite, stârcul s-a uitat la mine ca și când ar fi zis: ”Omule, acuma să te văd cum ieși de aici. Atenție la velociraptori. Adică, na, mistreți”. Apoi și-a luat lejer zborul, dând ocol lacului, ca și cum ar fi vrut să vadă mai bine ce urmează.

M-am întors rapid când am auzit grohăitul. Și am văzut două namile, două tancuri cu blană, urmate de niște tănculețe mici cu dungi (în traducere – pui de mistreț). Un lucru normal, de altfel, în perioada asta. M-am întâlnit de multe ori cu mistreți, chiar și cu pui, și toți s-au comportat la fel. Adică au fugit.

De data asta, însă, după câțiva metri, tancurile s-au oprit. M-am uitat la mistreți oarecum mirat: ”De ce v-ați oprit?”. Răspunsul a venit sub forma unui grohăit atât de intens, că mi s-a ridicat părul de pe brațe. Când am văzut tancurile că se îndreaptă către mine, încet, grohăind de zici că trăgeau cu tunul, m-am uitat în jur, la un loc de retragere. N-am apucat să îmi fac planuri. De lângă cele două namile blănoase, alte câteva au luat-o la fugă către stânga mea. Mi-am zis că și-au adus aminte că-s mistreți, nu velociraptori, și o iau la picior. Însă nu a fost așa. Mistreții, clar, o țineau pe a lor, crezându-se velociraptori, într-un Jurassic Park al lor. Și chiar era a lor. Mi-am dat seama, imediat, că ajunsesem în mijlocul lumii lor, acolo unde își aveau ”tabăra”.

Ciudățenia de abia acum începea. Cele câteva namile care au fugit către stânga mea, s-au oprit. Apoi, grohăind de numa’, s-au îndreptat către mine. Câte doi, trei pași. Din dreapta, celelalte două namile, la fel. Și mi-am dat seama că se comportă la fel cum o fac gonacii oameni la vânătoare, adică îndreaptă animalele în direcția pe care o vor ei. Și atunci, dintr-o dată, adrenalina și-a făcut apariția. În dreapta, namile grohăind. În stânga, namile grohăind. O încercuire strategică cum nu am mai întlnit la niciun animal până acum. Doar în filmul Jurassic Park, la velociraptori. De asta i-am zis locului acela așa.

Mistreții, evident, urmau un plan. Poate părea deplasat, dar așa a fost. Era evidentă intenția lor, și anume să mă scoată de acolo, dar nu pe oriunde, ci pe unde vor ei. În spatele meu era lacul, deci nu pe acolo. În stânga și dreapta velociraptorii-mistreți. Deci, clar, nu pe acolo.

Am tras aer în piept și, ușor, calm (chiar dacă inima dădea să îmi sară din piept), am luat-o pe singurul culoar pus la dispoziție, cu grohăiturile urmându-mă îndeaproape. Iar asta pe o distanță lungă. Apoi grohăiturile s-au oprit.

Mi-am continuat drumul în acea direcție. Nu mult, pentru că mi-am dat seama că m-am cam rătăcit. Și, deși nu fac asta decât doar atunci când chiae e nevoie, am pornit datele mobile ale telefonului ca să văd unde sînt. Eram în cu totul altă parte decât unde aș fi vrut. Și, ca și cum n-ar fi fost de ajuns, ca să ies din pădure în direcția bună, trebuia să mă întorc cam pe unde ma venit. Însă mistreții erau acolo, iar comportamentul lor era ca un mesaj clar: ”Bă, vrei să îți fie bine? Atunci du-te pe unde zicem noi!”

Am ocolit zona, cât am putut. Și chiar dacă nu i-am mai auzit grohăind, îi mai auzeam pe mistreți în jurul meu. S-a lăsat liniștea de abia după ce am trecut de ultimele băltoace în care își făceau siesta mistreții. Totuși, adrenalina m-a ținut în alertă pănâ când am ajuns la gardul a ceea ce a fost cândva rezervație și am trecut dincolo.

Am ieșit din Jurassic Park, și am urmat drumul forestier care știam că mă scoate din pădure. Și de abia atunci mi-am dat seama că incursiunea mea în lumea pierdută, acolo unde mistreții făceau legea, a durat peste o oră, deși, până să mă uit la ceasul de pe telefon, mi s-a părut că au trecut cel mult 5 minute.

Înainte să ies din pădure, m-am oprit și m-am așezat lângă un copac. În spatele meu, la câțiva metri, o căprioară mesteca liniștită, privindu-mă ca și când ar fi vrut să îmi zică: ”Natura are felul ei de a crea un loc pentru fiecare. Iar atunci când intri în lumea altora, trebuie să respecți viețuitoarele care trăiesc acolo. Și atunci și tu vei fi respectat. Și chiar dacă ți se pare că ai fost într-o situație periculoasă, nu-i așa. Mistreții nu au vrut altceva decât să îți arate pe unde să pleci de acolo. Iar asta pentru că își protejau puii. Pentru că protejau viața. Știi asta, nu?”