Natura… E ca și cum sufletul, cândva atribuit ființei umane, ar fi evadat din cușca plină, dar atât de goală a oamenilor, și s-ar fi așezat rădăcini în natură. În orice loc din natură, chiar și la marginea drumului, la câteva zeci de metri de șosea, cum e lacul Vârșolț. Acolo unde am găsit lebedele ăstea, acum, în decembrie. Acolo, pe lac, înconjurate de liniștea aproape muzicală a naturii, șase lebede, așa, ca niște pete pe apă (dar aduse aproape de zoom-ul aparatului de fotografiat), au fost ca o declarație de dragoste, ca un dans, un pas în doi: tu, cel iubind natura, și ea, cea care a primit sufletul evadat din lumea oamenilor și i-a construit o ”acasă” fără pereți, fără număr la ușă, fără nimic rațional, doar simțire… și atât.
Nici n-am încercat să mă apropiu mai mult de lebede, ca să fie fotografia cât mai reușită, numai bună de pus o semnătură digitală pe ea, semn că de aia e fotografia frumoasă, reușită, pentru că am făcut-o eu, cel cu aparatul de fotografiat în mână. Și-apoi, cum să fie natura a mea? Eu sînt al ei. Necondiționat. Mi-am dat seama de asta după o viață între oameni, căutând mereu cu privirea, lăsând emoțiile, cele care îmi guvernează existența, să mă conducă.
Natura te primește întodeauna cu brațele deschise, întotdeauna te va face să te simți iubit necondiționat, tocmai pentru că ești așa cum ești.
Iubire… poate părea un cuvânt aiurea, într-o lume plină de clișee, unde rațiunea e cea care dictează încotro. Oamenii își programează totul, chiar și când să mimeze că iubesc, chiar și când să mimeze un zâmbet, chiar și când să mimeze că simt. Totul e un simplu calendar cu adnotări în dreptul fiecărei zile. Și atât. Nimic despre suflet, nimic despre simțire, nimic despre loialitate, nimic despre prietenie, nimic despre sinceritate.
Acolo, pe lac, petele ăstea albe, lebedele ăstea din fotografie sînt, atunci când le privești cu ochii emoțiilor, ca niște semne ale naturii: poți să vii oricând, poți să stai oricât vrei, poți chiar și să nu zâmbești, aici o să fii întotdeauna acasă. Și natura e, pentru cei care pot și știu să o vadă, acasă, e un loc unde emoțiile sînt cele care îți călăuzesc pașii. Niciodată rațiunea. E ca și cum la celălalt capăt al ”telefonului” e întotdeauna cineva care să-ți răspundă și care, în loc de: ”Alo?”, îți spune, sincer, lăsând emoția la vedere: ”ce bine îmi pare că te aud…”.
Iubire… Noțiune abstractă pentru lumea oamenilor, unde mentalitatea de turmă îți oferă un iluzoriu sentiment de siguranță.
A vrea nu e totuna cu a iubi. Iubirea există sau nu. Nu are limită, nu are termen de garanție, nu are ”dacă” în dicționar.
