Lebede pe lacul Vârșolț. Iubire versus calendarul cu adnotări al rațiunii

Natura… E ca și cum sufletul, cândva atribuit ființei umane, ar fi evadat din cușca plină, dar atât de goală a oamenilor, și s-ar fi așezat rădăcini în natură. În orice loc din natură, chiar și la marginea drumului, la câteva zeci de metri de șosea, cum e lacul Vârșolț. Acolo unde am găsit lebedele ăstea, acum, în decembrie. Acolo, pe lac, înconjurate de liniștea aproape muzicală a naturii, șase lebede, așa, ca niște pete pe apă (dar aduse aproape de zoom-ul aparatului de fotografiat), au fost ca o declarație de dragoste, ca un dans, un pas în doi: tu, cel iubind natura, și ea, cea care a primit sufletul evadat din lumea oamenilor și i-a construit o ”acasă” fără pereți, fără număr la ușă, fără nimic rațional, doar simțire… și atât.

Nici n-am încercat să mă apropiu mai mult de lebede, ca să fie fotografia cât mai reușită, numai bună de pus o semnătură digitală pe ea, semn că de aia e fotografia frumoasă, reușită, pentru că am făcut-o eu, cel cu aparatul de fotografiat în mână. Și-apoi, cum să fie natura a mea? Eu sînt al ei. Necondiționat. Și asta mi-am dat seama după o viață între oameni, căutând mereu cu privirea, lăsând emoțiile, cele care îmi guvernează existența, să mă conducă.

Natura te primește întodeauna cu brațele deschise, întotdeauna te va face să te simți iubit necondiționat, tocmai pentru că ești așa cum ești.

Cuvinte aiurea, așa-i? Ce e aceea iubire, despre care tot vorbesc? Că doar, se știe, rațiunea, cea care, se spune, e o caracteristică specifică rasei umane (și doar a ei), e cea care dictează încotro. Iar oamenii își programează totul, chiar și când să mimeze că iubesc, chiar și când să mimeze un zâmbet, chiar și când să mimeze că simt. Totul e un simplu calendar cu adnotări în dreptul fiecărei zile. Și atât. Nimic despre suflet, nimic despre simțire, nimic despre loialitate, nimic despre prietenie, nimic despre sinceritate.

Acolo, pe lac, petele ăstea albe, lebedele ăstea din fotografie sînt acum, privindu-le cu ochii emoțiilor, ca niște semne ale naturii: poți să vii oricând, poți să stai oricât vrei, poți chiar și să nu zâmbești, aici o să fii întotdeauna acasă. Și natura e, pentru cei care pot și știu să o vadă, acasă, e un loc unde emoțiile sînt cele care îți călăuzesc pașii. Niciodată rațiunea. Și pentru asta, e sinceră, iar ceea ce simți e autentic, e sută la sută tu. E ca și cum, la celălalt capăt al ”telefonului” e întotdeauna cineva care să-ți răspundă și care, în loc de: ”Alo?”, îți spune, sincer, lăsând emoția la vedere: ”ce bine îmi pare că te aud…”.

Iubire… Noțiune abstractă pentru lumea oamenilor. A vrea nu e totuna cu a iubi. Iubirea există sau nu. Nu are limită, nu are termen de garanție, nu are ”dacă” în dicționar.

Poți să alegi ce vrei să vezi. Notele de subsol ale rațiunii, confortul de complezență a ceea ce numim destin, siguranța rațională a benzii rulante a omenirii, o bandă rulantă cu efect profund de spirit de turmă. Ori  nemișcarea rece a planificării unei vieți de frica de a nu simți, din neștiința și neputința de a simți și a-ți urma emoțiile. Ori povestea creată de dorințe, vise, de dorința de a fi tu cel adevărat și de a avea curajul să arăți asta. Ba chiar poți să și trăiești ceea ce alegi.

Cuvinte aiurea, așa-i? Naivitate? Așa, și? Sînt cuvintele mele, și niciodată nu mi-a fost frică să fiu eu.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *