E îndeajuns de întuneric în jur
să-ți poți vedea lumina interioară?
Și dacă reușești să ți-o așezi dincolo de privire,
dincolo de întunericul deja parte din tine,
de unde știi că lumina nu-i doar
o stea căzătoare, căzând odată cu tine,
așteptând să clipești, să uiți că ai văzut?
E îndeajuns de puternică lumina
să-ți poți recunoaște pașii prin întunericul din jur?
Și dacă reușești să-i așezi cărare către
orice ar putea să-ți lumineze ființa,
de unde știi că nu-i doar o reflexie a singurătății,
un semn de carte așezat ca pauză între
a fi sau a nu fi?
E o linie subțire între lumină și întuneric,
între tine,
cel imaginându-ți lumina,
și tine,
cel acceptând întunericul.
De unde știi când să faci primul pas și să deschizi ochii?
Cât o mie de cuvinte: Linia subțire dintre lumină și întuneric…
Foto: Călin Pavăl
