Am căutat-o din primele clipe. Am căutat-o la ferestrele străduțelor vechi și încremenite în istorie, după privirile obosite și speranțele îndulcite cu zorzoane colorate.
Am căutat-o în semeția monumentelor celor care i-au cucerit, i-au construit sau reclădit teritoriile în zbuciumata ei istorie. Am căutat-o pe bulevardele moderne, pline de grandoarea care copiază opulența celor pariziene.
Am căutat-o în savoarea celebrelor prăjiturele locale, în desenele pietricelelor din trotuarele perfect conservate, care păstrează alături pașii timizi sau semeți ai localnicilor și turiștilor de acum și de altădată.
Și tocmai când mi-am pierdut speranța (așa cum se intamplă de multe ori în viață) am găsit-o într-o stație oarecare, într-o bătrână si frumoasă doamnă care aștepta, ca noi toți, autobuzul spre stația următoare.
Mi-a atras imediat atenția simplitatea și discreția cu care ea statea în așteptare, fără nerăbdare, fără a-și umple timpul cu o activitate oarecare, cu o ținută dreaptă și o privire înțelegătoare spre gălăgia și foiala noastră mare. Bluza elegantă, plină de flori în culorile pastelate ale mării, nisipului plajelor și albastrul cerului de vară, era asortată cu o pereche de pantaloni albi ca și căsuțele malurilor oceanului, având o croiala surprinzător de modernă, și de o salbă de mărgele prețioase, a căror culoare intensă nu și-a pierdut în timp îndrăzneala.
Zâmbea. Știa că a fost frumoasă. Știa că încă este frumoasă. Știa asta oricine o privea, prin zarva clipelor, cu atenție. Zâmbea spre vremurile trecute, spre privirea mea plină de mirare și, cu ochii în zare, spre drumul pe care autobuzul dorit, atunci când va veni timpul, o va duce spre stația următoare.
Nu am scos aparatul meu foto pentru a nu-i tulbura, bătrânei și frumoasei doamne, nici liniștea și nici măreția. Așa că va rămâne una dintre cele mai frumoase poze pe care nu le-am făcut niciodată.
