Duminică, zi de Paște. Cea mai importantă sărbătoare creștină, pe care oamenii o sărbătoresc stând în familie, la masă.
De Paște se spune că se ia lumină. De unde se ia lumina? Din credință. De asta creștinii merg la biserică, la slujba de Înviere.
N-am fost la biserică. Nu la acea biserică care pentru majoritatea înseamnă o clădire. În schimb am fost în pădure. Verdele crud al pădurii e lumină. O lumină care înseamnă viață la superlativ. Pentru că asta e pădurea: viață. Și, în felul meu, am luat lumină alergând prin pădure.
Când am intrat în pădurea de pe Meseș am luat-o ușor la pas, în ceea ce se voia a fi o plimbare, mai ales că tocmai mâncasem vreo două prăjituri și o felie mare de cozonac. Apoi, după ce am urcat panta abruptă, urmând cărarea pe care am urcat-o de atâtea ori, am văzut pădurea rărită, copaci mari și drepți fiind culcați la pământ. E drept, unii au fost doborâți de furtună, însă am văzut mulți, prea mulți copaci tăiați ”pe picior”. Și am auzit pădurea strigându-mi: ”Căliiiin, Căliiiin, uite ce mi-au făcut oamenii! Uite cât de tare m-au rănit! Uite cum au lăsat răni adânci răscolind pământul pe unde au trecut cu utilajele lor!”
De asta am luat-o la fugă, să nu mai văd cum au rănit oamenii pădurea. Și degeaba rânjesc unii, vrând să-mi spună că nu știu eu de ce și cum se taie pădurea, că trebuie să se taie, că de aia e pădure. Ceea ce fac oamenii cu pădurea, atunci când o taie ca să o transforme în bani, se numește crimă. Nu crimă ecologică, crimă.
Am fugit până când am trecut de locul ”măcelului”. Apoi am continuat să alerg, tot mai în adâncul pădurii, ca și cum respirația mea șuierătoare ar fi putut să liniștească copacii pe lângă care treceam în viteză, și pe lângă care am trecut de atâtea ori, lângă care m-am oprit de atâtea ori.
M-am întors la locul de unde am plecat după aproape două ore. Două ore de alergat, transformându-mi respirația într-un fel de convorbire cu pădurea: ”Lumină… Ce e lumina? E acea parte din om care îl face să vadă viața în fiecare copac, în fiecare fir de iarbă, în fiecare animal, în fiecare izvor, în fiecare munte, în fiecare mare. E atunci când reușești să vezi lumea din jurul tău altfel decât prin prisma pragmatismului economic ori social, transformând totul în bun de larg consum. E atunci când ești conștient de atingerea divină nu privind-o cu ochii ori silabisind-o rațional, ci deschizându-ți sufletul”. Duminică, în zi de Paște, am luat lumină alergând prin pădurea mea dragă.
