Lumea ascunsă de lângă Grădina Zmeilor. Portalul dintre metereze

Cine nu a auzit de Grădina Zmeilor, rezervația naturală din Gălgău Almașului? Locul e foarte cunoscut, ba chiar e trecut pe lista cu locurile cele mai frumoase din țară. Și pe bună dreptate. Asta în ceea ce privește locul în sine, formațiunile de stânci și legenda care le înconjoară. În rest, fiecare vede lucrurile în felul lui.

Nu am mai fost pe coclauri de multă vreme. De vreo 4 luni. Nu știu de ce. Parcă aș fi fost, cumva, blocat într-un fel de buclă temporală. Oricum, în prima duminică din 2024, m-am încălțat cu bocancii care prea stăteau de ceva vreme uitați în dulap, mi-am luat rucsacul și, fără să stau prea mult pe gânduri, am ieșit din casă. Destinația am ales-o doar atunci când m-am urcat la volanul mașinii: ”Mă duc la Grădina Zmeilor”.

Am mai fost acolo de multe ori, în toate anotimpurile, și pe timp de zi, și pe timp de noapte. Ba chiar am cutreierat și zonele din apropiere, desoperind locuri foarte frumoase. Și, așa, la ”rece” s-ar putea zice că mai am nimic de văzut care să mă facă să casc ochii mari. Și atunci, de ce Grădina Zmeilor? Nu știu. Așa mi-a venit. E un fel de chemare care mă trage într-o direcție sau alta, căreia am învățat să îi dau ascultare. Iar chemarea asta nu m-a dezamăgit niciodată.

Când am coborât din mașină, încă nu știam încotro. Apoi, după ce am intrat în pădure, mi-am adus aminte de Valea Rea. ”Gata, așa fac. Mă duc la Piatra Pinții, apoi mă întorc pe Vale.” Așa mi-am zis. Însă nici nu am apucat bine să pornesc la drum, că iar m-a luat chemarea pe sus: ”Bă, chiar ai chef să mergi pe unde ai mai fost? Adică, sigur, e frumos, dar nu vrei și altceva?”. Normal, am vrut. Așa că l-am dat încolo de plan și am luat-o la nimereală prin pădure, luându-mă după instinct.

Când am văzut (după foarte puțin timp) valea care se căsca adânc în pădure, am zis că am ajuns la Valea Rea. Și aproape că am dat să mă întorc, doar așa mă înțelesesem cu ”chemarea”, că o să fie altceva. Însă, dacă tot am ajuns aici, am zis că asta e, pe aici o iau. Când am ajuns în dreptul hăului, am ridicat din sprâncene: ”Bă, asta nu-i Valea rea, că acolo e și un drum, e lejer de mers. Hiii, fii atent ce stâncăraie!”

În fața mea (de fapt, sub mine), am văzut o săritoare mărginită de niște formațiuni de stânci suficient de sălbatice ca să mă tragă de mânecă.

Aș fi coborât de-a dreptul, însă panta era mult prea abruptă, plus că ultima parte nici măcar nu se vedea. Iar asta putea să însemne că acolo e o săritoare, ceea ce m-ar fi făcut să urc înapoi pe unde am venit. Dacă ar fi fost vară și pământul uscat, aș fi coborât, ajutându-mă (dacă ar fi fost cazul) de cordelina din rucsac. Însă pământul și frunzele ude m-au oprit. Dacă aș fi alunecat, praf m-aș fi făcut până jos.

Am lăsat versantul sudic, am ocolit zona și am ajuns pe versantul nordic, acolo pe unde părea că e mai ușor de coborât. Ce vorbești? Era și mai abrupt. M-am întors pe unde am venit, apoi m-am uitat în jur să caut o cale de coborâre. Am văzut o pantă care părea că nu e chiar așa abruptă, așa că am luat-o într-acolo.

Cine zice că iarna nu e colorată în pădure? Mușchii îmbracă pământul și trunchiurile copacilor într-un verde crud, intens, iar lichenii sînt ca niște oaze de lumină. Aproape că am și uitat încotro mergeam tot admirând paleta de culori a pădurii. Noroc că (pentru a nu știu câta oară) am ajuns iar într-un loc pe unde părea mult prea riscant să cobor.

– Hai, mă, iar să merg pe unde am venit? Dă-o naibii de treabă, io pe aici cobor.

– Bă, dă-o-ncolo, tu nu vezi ce pantă? Adică fix pe asta, cea mai adâncă vrei tu să cobori?

– Da, fix pe asta.

După ce am terminat de dialogat cu mine însumi, iar cel cu coborâtul a câștigat, am tras aer în piept și am început să cobor. După vreo 10 metri, m-am uitat pe unde am venit, în caz că ar trebui să mă întorc tot pe acolo. Aproape că mi-a dat peste față panta, atât era de abruptă. Clar, nu o să urc tot pe acolo.

Mai știți cum v-am zis că nu o să merg pe Valea Rea, că vreau și altceva? Ei, bine, după o coborâre în cristiane, ca la schi, tot la Valea Rea am ajuns. M-am uitat în jur după stânci, dar ia-le de unde nu-s. Prima oară m-am gândit că, de la exaltarea care mă apucă pe coclauri, poate doar mi s-au părut că am văzut stânci. Totuși, chiar așa?

Nu a fost chiar așa. După câteva zeci de metri, pe stânga, acolo unde nimic părea a te duce cu gândul că ar fi ceva stâncăraie, era o vale îngustă, care părea foarte scurtă.

Evident, am luat-o într-acolo. Și, după câteva minute, după ce am mai cotit-o încă o dată, eram cu ochii larg deschiși. În fașa mea se deschidea un amfiteatru natural cât toate zilele, mărginit, și de o parte, și de alta, de stânci uriașe, ca niște metereze. Am pornit către stânci cu atâta exaltare, încât m-am împiedicat de toate crengile din cale. Când m-am trezit că dau din picioare ca din aripi, tot încercând să îmi recapăt echilibrul, și, mai ales, după ce m-am trezit pe burtă, m-am oprit. M-am ridicat de jos, apoi am rămas nemișcat vreo două minute, ca să las exaltarea să se potolească. Vezi să nu. Dimpotrivă.

Nici nu știu de câte ori am urcat pantele abrupte, când în stânga, când în dreapta, ca să văd stâncile mai bine. Chestia e că am transpirat leoarcă, iar atunci când făceam câte o pauză de făcut poze, aerul rece începea să mă strângă în brațe. Ce era de făcut? Simplu. N-am mai făcut pauze.

Când pe stânga, când pe dreapta, am ajuns în capătul văii, acolo unde era un portal superb. Când zic portal nu mă refer la cine știe ce formațiune stâncoasă (nici nu știu dacă există așa ceva). Când zic portal mă refer la ”intrare” către alte lumi. Da, știu, copilării. Dar cum copilăriile ăstea fac parte din mine, nu am cum să nu le ascult. Deci, portal.

Ca să ajung acolo, trebuia să trec pe lângă o intrare triunghiulară sub stâncă, acolo de unde se auzea ceva mișcare. ”Doar ursul să nu fie”,  mi-a trecut prin minte. Asta și pentru că, în ultima vreme, s-au tot văzut urși în pădurile din Sălaj.

Urs sau nu, am pășit în vârful picioarelor pe lângă triunghiul care ducea sub stânci, apoi m-am oprit în fața portalului. Acuma, e greu de descris în cuvinte ce simt când imaginația mă ia pe sus, când bucuria de a fi într-un loc frumos îmi așază un zâmbet larg pe față. Însă pot să vă zic că am rămas tăcut și am privit nu doar cu ochii. Și, dacă e să o zic pe cea dreaptă, întotdeauna privesc nu doar cu ochii. Poate de asta găsesc locurile superbe pe care le găsesc acolo unde nimic îți spune că ar putea fi așa ceva. Însă atunci când îmi urmez chemarea (uneori, rareori, mă mai și fac că plouă, nu știu de ce, și nu mă iau după instinct), întotdeauna găsesc locuri superbe.

Poate că aș fi rămas mai mult timp acolo, însă m-a trezit un zgomot ca de animal care aleargă, undeva, sus, deasupra stâncilor. M-am uitat în acea direcție și am văzut o coadă stufoasă trecând în viteză. ”Sigur e doar un câine”, mi-am zis. Deși m-am întâlnit și cu lupul și cu câini, în aventurile mele pe colalcuri. Și pot să vă zic că dintre cele două ființe, câinele e cel periculos. Așa că am reevaluat situația: ”Ooo, chiar, mai bine să fie lup”.

Deși îm spusesem că o să urc pe acolo pe unde am venit (pentru că, de sus, doar pe acolo părea că se poate, în siguranță), nu a fost așa. Am luat-o de-a dreptul, printre stânci, câlcând cu atenție la fiecare pas. De altfel, e mult mai ușor să urci, decât să cobori o pantă abruptă, mai ales atunci când e udă, acoperită de frunze îmbibate de apă și nu ai nici un punct de sprjin.

Odată ajuns sus, m-am întors și am mai privit o dată superbul portal dintre metereze, acolo unde imaginația m-a purtat către alte lumi. Ba mi-am și pus câteva dorințe. Cine știe, poate se și împlinesc.


3 thoughts on “Lumea ascunsă de lângă Grădina Zmeilor. Portalul dintre metereze

    1. Sunt multe abriuri pe multe vai și torenți in județul Sălaj. Un abriu spectaculos, portal cum îl descrii, este pe Valea Stejarului, amonte de Galgaul Almasului, sat in care este superbă Gradina Zmeilor. Îți recomand să cauți pe net pe Lucian Petru Goja, un montaniard foarte ordonat, care publică rapoarte de ture turistice, multe din judetul Sălaj

      1. Am fost acolo. De altfel, am facut schimb de informatii cu Lucian Petru Goja, din turele pe care le-am facut (in jur de 100 reportaje doar in Salaj). Oricum, multumesc de interes.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *