”Ooo, ăștia chiar sînt dinozauri!”, am exclamat, fără voie, atunci când am dat cu ochii de machetele care reprezentau niște dinozauri, ultimii care au trăit în Transilvania, după cum spune și numele expoziției. Mă așteptam la ceva planșe, niște desene, eventual ceva miniaturi, care ar fi fost, oricum, interesante și ele, însă dinozaurii ăia ”în carne și oase” nu au cum să nu te facă să deschizi ochii mari (asta dacă nu ești un om mare și serios, care, tocmai pentru că e serios, nu are cum să se minuneze de așa ceva). ”Păi, da, dar ăștia sînt mai mult pentru copii, să-i vezi ce încântați sînt când dau cu ochii de ei”, îmi spune Sanda Băcueț, cea datorită căreia expoziția de față a ajuns și la Zalău: ”Am auzit de expoziția asta, cum că e prin zonă, și mi s-a părut interesant, și mi-am zis că ar fi un lucru bun să ajungă și în Zalău. Așa că am pus mâna pe telefon și a ieșit asta, ce vezi tu aici.”
Am mai spus, și mai spun o dată, nu ai cum să nu-i apreciezi oamenii ăștia, care nu se mărginesc doar la ”a fi prezenți la serviciu”, ci, din pasiune și pentru că pentru ei ceea ce fac chiar înseamnă ceva, caută să aducă mereu ceva nou, ceva care să facă din instituția numită muzeu un punct de atracție, un loc unde oamenii să își dorească să meargă, fie că sînt copii, fie că sînt adulți.
”Tati, așa-i că și ție ți-a fost frică?”
Zâmbind larg, Sanda Băcueț și Corina Bejinariu îi priveau pe cei mici, veniți acolo să vadă dinozaurii, încercând să le explice, atât cât poți să-i explici unui copil, pe limba lor, ce e cu dinozaurii ăia acolo, ultimii care au trăit în Transilvania. Simplu, fără a transforma evenimentul ăsta în ceva mult prea oficial, mai ales că cei din fața lor sînt niște copii, veniți acolo nu pentru discursuri, ci pentru povești. Și, pentru cei mici, chiar a fost ca o poveste.
Din spatele grupului de copii, toți cu ochii mari, atenți la ce li se spunea, zâmbind și eu, mi-am adus aminte de ceea ce mi-a povestit Sanda Băcueț, înainte ca publicul să-și facă apariția, atunci când priveam la namila din fața mea: ”Știi, a fost aici un puști, de vreo trei ani, cu tatăl lui. Când a dat cu ochii de dinozauri, s-a oprit, fiindcă i se făcuse frică. Între timp, apare un alt copil, mai mare, de vreo cinci ani, care, ceva mai curajos, l-a luat pe cel mai mic după el, privind mai de aproape machetele. La ieșire, luându-l de mână pe tatăl lui, l-a întrebat cu ochii mari: Tati, așa-i că și ție ți-a fost frică?” Și cred că a fost cea mai frumoasă poveste pe care am auzit-o în ultima vreme, o poveste, în doar câteva cuvinte, despre lumea aia în care totul este posibil, cea a copilăriei, o lume la care ”oamenii mari” renunță mult prea ușor.
De ce?
Grupul de copii, însoțit de gazde, a trecut în camera unde puteai afla despre Zalmoxes, dinozaurul pitic care a trăit în zona Jiboului, ori despre dinozaurul zburător, Ornithocheirus – un termen derivat din limba greacă și care înseamnă pasăre cu mâini -, care ”plutea” deasupra unui alt dinozaur, ceva mai mic, loc în care copiii au putut afla și mai multe despre lumea dispărută a animalelor expuse acolo. Evident, printre cei mici, s-au oprit acolo, curioși de întrebările celor mici (chiar dacă strict profesional) și unii ”oameni mari”. Și, la rândul meu, am fost și eu curios ce au de spus cei mici, pentru că la ei nu există cenzură, gândurile lor se transformă, instantaneu, în cuvinte. Însă propriile-mi întrebări și-au făcut loc printre dinozauri și oameni, acolo, la muzeu:
– De ce au dispărut dinozauri, când crocodilii, care au trăit și pe vremea dinozaurilor, sînt și acum aici?
– Dacă aș fi trăit odată cu dinozaurii, cum ar fi fost?
– De ce sînt atât de tolomaci băieții (mai ales adolescenții), că, uite, pe ei îi interesează, din toată expoziția, unde e anusul dinozaurului cel mare, ba chiar își și fac poză cu capul lipit de zona unde, zic ei, e anusul animalului?
– De ce oamenilor care chiar fac ceva pentru cultură, în loc să fie apreciați pentru activitatea lor, li se caută nod în papură?
– De ce a fost făcută lumea asta așa, adică pentru ca unii, ca să trăiască, alții trebuie să moară, de ce există carnivore, cum existau și pe vremea dinozaurilor ăstora, că toată chestia asta cu echilibrul natural nu prea e verosimilă?
…
Vernisajul s-a teminat, iar copiii au plecat. La fel și oamenii mari. Expoziția cu dinozauri, însă, e deschisă până în 11 noiembrie, de marți până duminică, de la ora 9.00 la 17.00, la Galeriile de Artă Ioan Sima din Zalău. Și chiar merită să vă duceți copiii acolo, pentru ei e o incursiune într-o lume cu povești. Și nu doar pentru ei.
