M-am pus în pat pe la unu şi jumătate noaptea, apoi am închis ochii. M-am trezit după un timp şi m-am uitat la ceas. 1.35. Cum, au trecut doar cinci minute? Aveam impresia că am dormit câteva ore. Am închis din nou ochii, apoi, după ceva vreme, m-am trezit din nou uitându-mă la ceas. 1.50. Ce naiba? Şi am ţinut-o tot aşa, privind ceasul din timp în timp, până pe la cinci şi ceva către dimineaţă când, în sfârşit, am reuşit să adorm.
Mi-a zâmbit larg, privindu-mă în ochi, ca şi cum m-ar fi căutat. Apoi m-a chemat pe nume, şi, deşi nu era numele meu, cel pe care-l ştiam de atâţia ani, l-am recunoscut, într-un fel ciudat, familiar. După care, personajul ciudat a dispărut şi m-am trezit singur, între nişte munţi gri, ameninţători şi am simţit fiorul rece fulgerându-mi fiinţa. Am privit speriat în jurul meu, dar n-am găsit nimic care să-mi ofere o portiţă de scăpare de acolo, şi mai erau şi ochii aceia, pe care îi simţeam trecând de haine, trecându-mi prin oase, ţintuindu-mă pe loc de frică, degeaba încercam să fug, parcă eram lipit. Dar frica aceea paralizantă s-a amestecat cu furie, cu deznădejde, şi am strigat: “Mi-e frică, dar n-am să fug, ce-o să-mi faceţi, nu vedeţi că sunt şi eu ca voi, un monstru, poate chiar mai monstru decât voi, voi nu înţelegeţi că nu am unde să mai merg, nu e de ajuns ce port cu mine de atâta timp?” Am strâns pumnii şi am aşteptat cu ochii închişi. Când i-am deschis, cu sufletul deja la vedere, personajul ciudat mă privea, la fel ca înainte de munţi, dar, de data asta, într-un fel bizar, ca şi cum acum m-ar fi găsit. “Ţi-e frică?” “Da, mi-e frică, dar nu de munţii gri, nici de monştri, mi-e frică de mine, mi-e frică că ar putea să doară”, am răspuns, cu ochii în pământ. Când am ridicat privirea eram pe munte, dar de data asta nu mai era gri, stâncile îmi erau familiare, pădurea verde de jos, la fel. Am zâmbit uşurat. “Îţi place aici?”, veni întrebarea din spatele meu, aşa că m-am întors rapid, surprins că era cineva acolo. “E acasă?”, am întrebat la rându-mi, iar personajul ciudat a început să râdă, după care mi-a făcut semn să-l urmez. Apoi peisajul a început să se schimbe rapid, năucitor, fără a putea să-mi iau un reper, şi am simţit cum ameţesc, stomacul mi s-a strâns ghem şi mi s-a făcut rău… “Ştii, nu-i aşa, ştii că nu s-a terminat, dar n-am ce face, trebuie să las să se întâmple.” Am vrut să-l întreb ce vrea să zică, dar până să apuc, l-am auzit spunându-mi: “Lucrurile nu sunt toate aşa cum par, dacă priveşti dincolo…”
Am deschis ochii şi am rămas cu privirea în tavan multă vreme. Senzaţia de ameţeală din vis era încă prezentă, iar întrebările au dat năvală, răscolindu-mă: Care lume e cea reală, cea care pare că-i reală sau cea care pare că-i vis? În lumea asta materială, care ne ţine captivi, există şi răspunsuri la întrebări? Şi dacă da, unde le putem găsi? Iar dacă nu, şi asta-i tot, merită toată lupta asta pentru supravieţuire? Dacă nu eşti la fel ca ceilalţi, înseamnă că nu e locul tău aici? Dacă nu, atunci unde? Dacă poţi să vezi dincolo şi vrei mai mult, e de ajuns visul?
