Găsește-ți un loc de muncă. Du-te la serviciu. Căsătorește-te. Fă copii. Fii în pas cu moda. Comportă-te normal. Umblă pe trotuar. Uită-te la televizor. Supune-te legii. Pune bani deoparte pentru zile negre… Și lista ar putea continua, dar ar fi mult prea lungă ca să poată fi citită fără a te enerva ori fără a te plictisi în timp ce o citești. Și, oricum, între oameni care sunt convinși că asta e realitatea cea adevărată, necondiționată, lăsată de la mai știu eu ce Dumnezeu, degeaba ai încerca să deschizi gura, fiindcă, oricum ai încerca să spui, la fel ca un elastic întins, după ce ai termina de vorbit, carapacea obtuză a societății umane s-ar strânge rapid înapoi, făcând un fel de scut în fața a orice ar suna altfel decât ceea ce ni se repetă, la nesfârșit, cum că ar fi normal. Așa că te uiți la poza asta cu morții vii și-ți închipui că e doar un scenariu de film, făcându-te că nu vezi. Tu, ăla care poți să vezi, ceilalți – cei care deja sunt condiționați cronic, o să scoată un fel de sunet a râs și o să caute repede numele filmului pe internet – “ce fain, un film cu zombi, de unde pot să-l descarc gratis de pe internet? Că sigur e și cu vampiri cu mușchi și cu vampirițe sexi…” Iar păpușarul hidos al societății umane zâmbește sarcastic, cum că i-a reușit pe deplin să implanteze propriile idei în mințile oricum aproape goale ale viitorilor zombi. Iar oamenii nu numai că nu-și pun întrebări, dar sunt chiar bucuroși că nu trebuie să mai și gândească pentru ei. Până la urmă, ăsta e și scopul condiționării umane – să-i facă pe oameni nu numai să accepte, dar să-și și însușească destinul social trasat implacabil dinainte. Și, prin intermediul canalului direct către mințile oamenilor, recte internet și televizor ori pagini colorate, se trag sforile în orice direcție e nevoie ca să satisfacă nevoile păpușarilor. Iar dacă, totuși, cineva ori ceva bruiază liniile de comunicare subliminale, apare repede un pixel albastru, care, culmea îndobitocirii umane, reușește să te facă să crezi că ceea ce vezi nu e adevărat, că ceea ce simți e greșit, o eroare în sistem, și că, pentru a fi totul în regulă, trebuie doar să urmezi instrucțiunile de pe prospectul vieții sociale a umanității. Iar mintea comună a oamenilor se contopește rapid cu instrucțiunile primite, cu sugestiile despre cum să faci să fii în pas cu lumea, apoi, înainte chiar să apuci să te întrebi, încă de când devii conștient de tine, copil fiind, toate sugestiile astea ajung să formeze mintea colectivă a umanității. Sugestii pe care tu le percepi ca fiind ale tale, dar care sunt, de fapt, ale altora, ale celor care le dau drumul în lume, ca niște câini flămânzi. Și se condiționează consumul în funcție de cerințele căpcăunului social, se condiționează mersul pe bandă rulantă, renunțarea la sine, renunțarea chiar și la a mai privi în oglindă. Și tot repetându-ți-se, întruna, îndeajuns de mult și de devreme, ajungi să accepți, fără a pune la îndoială, ceea ce ți se servește. Iar pixelul albastru ajunge să-ți dirijeze existența. Mai rău, ajunge să te facă să nu mai simți, să dai la o parte prieteni, familie, iubiri, fiindcă e mult mai ușor să te iei după nenorocitul de pixel albastru, decât să încerci să privești înăuntrul tău și să cauți acolo răspuns la întrebări. Telecomanda păpușarului are butoane pentru orice, chiar și pentru a te vindeca de la a gândi, trasându-ți, implacabil, destinul, atât cel social, cât, mai ales, cel uman.
Te trezești pentru o nouă zi, de fapt, pentru o zi ca oricare alta. O zi a cărei desfășurare e deja implantată în mintea colectivă, de acum a ta, și tot ce mai rămâne de făcut e să te așezi în rând și să mărșăluiești încolonat în marea turmă umană, turmă care, inevitabil, se va lua, întotdeauna, după dăngănitul sarcastic, irefutabil, al celui din fruntea turmei, cel cu talanga-telecomandă.
