Lumina, ca exercițiu de umanitate

Trăim într-o perioadă în care credința, cu tot ce ține de ea (indiferent de religie), e atacată din toate părțile, ca și când unii (din ce în ce mai mulți) n-ar mai avea loc nici de credință, nici de credincioși. Ba, mai mult, nu mai au loc nici de țărani și tot ce ține de ei. Credința și țăranii, din punctul de vedere al ”știm noi mai bine, pentru că noi suntem deștepți, iar voi, ceilalți, proști” sunt lucruri perimate. Ba chiar și istoria e un lucru perimat, așa că nu au loc nici de istorie, și vor să o șteargă, pentru că, zic ei, ”nu avem nevoie de trecut, trăim în prezent”. Și, ca atare, nu scapă nicio ocazie să arunce cu noroi peste credință, țărani, istorie… de fapt cam peste tot ceea ce îi încurcă în a face lumea să ”progreseze”.

În timpurile ăstea, poate că ar fi bine să ne uităm mai atent la imaginea de mai sus. Nu, nu neapărat la simbolul religios ori la arhitectura Catedralei ”Sfânta Vineri” din Zalău, ci la lumina care răzbate din întuneric. Așa, ca exercițiu de umanitate.


  1. Miki Din pacate nevoiasii nu de lumina de care razbate au nevoie pe pamant.

Leave a Reply

Your email address will not be published.