Puţin a lipsit ca povestea asta să înceapă cu un necrolog. Oh, nu, nu e vorba de Călin sau de mine, noi doi mai avem obiceiul să trecem în alte dimensiuni, dar faza aia cu datul colţului nu ne prinde, dat fiind că, aproape în orice escapadă de-a nostră, avem prostul obicei să ne bălăcim bine în fluviul Styx, care, se pare, nu ne prea înghite.
E vorba de stoicul nostru coleg de escapade, Canon, care a fost, deja, izbit de toate stîncile, recuperat din mlaştini, înghiţit de ape şi chiar, folosit, recent, pe post de frînă de către Călinul care o luase necontrolat la vale, pe burtă, pe o pantă suficient de aspră ca să-l zboare pînă în cea mai apropiată curte de orătănii din sat.
Deci, acest Canon al nostru, tovarăş de făcut imagini, a dispărut, subit, la un moment dat, dintre noi, tocmai spre finalul ieşirii noastre, şi puţin a lipsit, cum spuneam, să ajungă încă unul dintre obiectele pe care natura le ia în schimbul mirajului pe care îl oferă.
Fortăreaţa
Am primit un pont să mergem la Lupoaia – „sînt acolo nişte pietre mai mari”, iar atît ne-a şi fost deajuns. Ni s-a mai zis să urmăm cărăruia de la poala dealului, că ne duce tocmai sus, la „piatră”, dar după cîţiva paşi de cărăruie am dat peste o stîncă ce aducea cu un con secţionat, aşa că, urcînd cei cîţiva metri la ea, am uitat de cărăruie şi ne-am continuat drumul prin frunzisul moale şi adînc al pădurii, răscolind miresmele puternice ale naturii de iarnă. Dar, la un moment dat, plafonul crengilor pădurii dese s-a deschis, iar „piatra” – Piatra Lată, de fapt, cum aveam să aflăm ceva mai tîrziu, cocoţată pe culmea dealului, s-a materializat deasupra noastră, imaginea aducînd – din cauza jocului umbrelor, cu o fortăreaţă imensă.
Toată problema a fost că a trebuit să luăm dealul în piept – se pare că situaţia asta ține, deja, să devină o obişnuinţă, şi anume să alegem mereu cele mai obositoare căi de acces. Cam o jumătate de oră au durat gîfîielile noastre pînă în vîrful dealului, un şes splendid, de unde, teoretic, s-ar putea face accesul spre Grădina Zmeilor, din Gîlgău Almaşului. Oricum, pînă unde vezi cu ochii de acolo, de sus, este zonă sălbatică şi cine ştie ce alte surprize poate ascunde.
Am făcut apoi ocolul înapoi spre Piatră, ajungînd exact pe creştetul ei: priveliştea care se deschide în faţa ochilor tăi este una care te lasă, efectiv, fără cuvinte: un balcon imens, presărat cu prundiş fin, ici-colo cîte un pin agăţat în te miri ce de solul gresiei.
Ne apropiem de marginea săritoarei, cu grijă, pentru că se alunecă foarte uşor, iar surprizele continuă să ne inunde cîmpul vizual: sîntem la o înălţime de circă 20 de metri şi, privind în jos de pe marginea stîncii, poţi observa mai multe terase, care se înşiruie una sub alta, pînă spre baza Pietrei.
Sucul sinucigaş
Am coborît imediat spre prima terasă, nu e foarte greu, doar cîţiva metri în jos, loc în care, eliberîndu-ne de chingile rucsacilor, am scos o sticlă de suc, ca să ne mai ameţim gîtlejurile arse de efort. Aşezînd recipientul lîngă rucsac, acesta a luat-o la vale ca nebunul, sărind cu viteză peste margine şi aterizînd, cu un buff mare la poalele Pietrei. Totul s-a petrecut enorm de repede, nici măcar nu am avut reflexul să mă intind după sticlă; o prindeam, poate, în zbor. Experimentul neaşteptat a fost însă deosebit de folositor, pentru că doar aşa poţi să-ţi faci o idee, cît de cît apropiată, despre ce se poate întîmpla în cazul unui pas greşit. Să cazi în gol de la 20 de metri, la o inerţie de 80 de kilograme, cu siguranţă te nenoroceşte, în cel mai bun caz.
Rămînem, deci, nebăuţi şi ne continuăm coborîrea terasă cu terasă, pînă la bază.
Stupi de buburuze şi peretele cu ţîţe
După trei terase coborîte, ajungem la poalele Pietrei, pe care avem acum de gînd să o înconjurăm şi pe traseul de la bază. Merită, pentru că la tot la pasul, se deschid ochilor noştri privelişti care ne lasă mască: sub ultima terasă, piatra ia forme tot mai ciudate, ba de adîncituri în gresie, ba colţuri agresive, cu pereţi ce par cînd şlefuiţi pînă la cea mai mare fineţe, cînd coloraţi în nenumărate nuanţe roş-ruginii, din cauza picurilor de apă care se preling de sus.
Mă apropiu de un perete mai neted, pe care am impresia că mai mult simt, decît văd urme de mişcare, cînd Călin, în urma mea, exclamă: „uite ce două ţîţe face stînca acolo mai sus!” Şi e chiar aşa, imaginea seamănă izbitor cu un bust femeiesc, pe care Călin încearcă acum s-o drege, îmbrăcînd-o în sutien. Degeaba, perete cu ţîţe i-a rămas denumirea!
În fine, după ce îmi dezlipesc cu greu privirea de pe imaginea provocatoare evocată de Călin, simt şi ceva gîdilîndu-mă în palma cu care mă sprijineam de stîncă. Mă uit mai atent şi rămîn înmărmurit: peretele este aproape complet acoperit de buburuze, unele care se mişcă ca bete ici-colo, iar altele stînd grămadă, ca într-un stup şi forfotind una peste alta. Rară imagine!
Canon cu aripi
Ajungem, în cele din urmă, la cealaltă margine a stanei, care se termină tot cu un balconaş, undeva la vreo doi metri de sol. Mă caţăr pe el, ajutîndu-mă de un copăcel cu rădăcinile prinse chiar pe colţurile pietrei. Alunecă rău. Întind mîna după Călin, să nu mai chinuie şi el degeaba copăcelul şi-l trag sus, unde mai aveam de gînd să facem cîteva poze. Dar toată dispoziţia noastră euforică dispare cînd Călin îşi dă seama că nu mai are aparatul în husă.
Căutăm peste tot, în buzunare, rucsaci, pe sub haine, nimic, cu toate că ultimele poze au fost făcute doar cu cîteva momente înainte. Coborîm înapoi la baza stanei, căutînd obiectul lucios printre frunze. Nimic. Trecem la o căutare mai sistematică, măturînd, pur şi simplu, frunzele, iar terenul arată, după o jumătate de oră, ca şi cum ar fi fost străbătut de o turmă de mistreţi.
Nimic. Ne tot îndepărtăm de baza stîncii, în cercuri, deşi un obiect de cîteva sute de grame nu ar fi putut s-o ia la vale, prin frunzişul acela des, lucru testat şi cu ceva pietre aruncate. Urcăm înapoi pe terasă, răscolind, din nou, hainele. Nimic, nimic, nici urmă de aparat, ca şi cum ar fi fost înghiţit de pămînt. În cele din urmă, după vreo două ore de căutări febrile, luăm hotărîrea de a ne reîntoarce în zonă cu un detector de metale, deşi singurul metal din aparat e doar bateria.
Abandonăm, aşadar, frustraţi, căutările, eu coborînd pe o pantă, Călin pe cealaltă, mai auzindu-l doar, printre foşnetele pădurii, rugîndu-se la spiritele pădurii, ca să-i dea înapoi aparatul. Ne era de poze, pentru că momente aşa splendide cum am reuşit să imortalizăm, rar ne este dat.
…Vă vine să credeţi că am găsit Canonul agăţat de rădăcinile unui copac, la peste o sută de metri de Piatră? Inexplicabil, deorece fără aripi nu putea ajunge acolo. Ce s-a întîmplat, totuşi, acolo, cum a ajuns aparatul în acel loc, cum de tocmai într-acolo i-a purtat cineva paşii lui Călin, cînd pădurea e imensă – ei, astea sînt întrebări la care nu merită să cauţi răspunsuri. Trebuie doar să accepţi faptele, care deseori sînt mai mult decît stranii. Natura are legile ei.
