Prima oară, privind degeaba în jur să văd o schimbare – spirit mai presus de egoism, interese, prejudecăți, nepăsare -, a părut o idee bună. Chiar mă gândeam că poate o să reușesc să fiu un antrenor bun, iar cei care vor urma metodele mele de antrenament, care mă gândeam că ar fi revoluționare (na, toană de copil naiv), vor descoperi libertatea de a simți fără a fi condiționați de rațiune ori ”investigații” îndreptate împotriva a tot ceea ce înseamnă suflet.
Da, scriu din nou despre suflet. Și despre ce ar fi de scris care chiar să merite, care chiar să însemne ceva? Nu, rândurile ăstea nu-s pentru cei 95 la sută care o să scape o grimasă a ”bine, mă, ne lași?” ori care o să strâmbe din nas, evident cu o superioritate infatuată până la extrem, citind despre lucruri slabe, fără esență, cum ar fi sufletul, cum ar fi iubirea, când, nu-i așa?, rațiunea cea născătoare a omniprezentului cult al personalității e atât de ispititoare. Deci, nu, nu pentru cei 95 la sută, ci pentru cei 5 la sută (ori chiar și o singură persoană) care nu doar că știu, dar înțeleg, simt rândurile ăstea, așa cum sînt. Naive, tâmpe sau oricum altcumva ar părea pentru cei mulți.
Imediat cum mi-a trecut prin cap ideea de a-mi deschide o sală de antrenament pentru suflet, m-am și oprit, ca și cum o palmă nevăzută, dar grea, mi-ar fi ars una peste față. De ce?, a fost primul meu gând. Adică, uite, există o grămadă de săli de antrenament pentru trup, toate cu rostul lor, pentru că un trup activ, e un trup sănătos. Și un trup sănătos are mai multe șanse să găzduiască o minte sănătoasă, așa că totul dă câștig de cauză celui ori celei care alege să facă mișcare, să facă sport. Plus că, acum, că-i vară, dacă pui un tricou mulat pe tine și ai ceva mușchi, fetele, clar, o să suspine a pasiune, chiar și de moment. Ori asta e mult deasupra sufletului, pentru cei mulți. Sau, dacă ești suplă, ai un corp lucrat, clar, masculii o să înceapă dansul nupțial, semn că ți-e recunoscută valoarea trupească, și ce poate să însemne mai mult pentru o fată dacă nu asta, că ”arată beton”?
Deci, mens sana in corpore sano.
Și atunci, de ce să nu fie la fel de atractivă o sală de antrenament pentru suflet?
N-am mai stat să-mi argumentez, ca un fel de replică la palma primită, că sufletul e, deja, pe cale de dispariție. Adică nu sufletul, ci acei care mai poartă în ei scânteia asta numită suflet. Ori spirit. Și ce bine ar fi dacă, antrenându-se, cei care poartă scânteia asta în ei s-ar apropia de ceea ce ar trebui să însemne ”a fi om”. Am renunțat la a aduce argumente în favoarea genului ăsta de antrenament sufletesc. A fost de ajuns să privesc în jur, să văd cum prietenii vechi sînt dați la o parte, pentru că prietenii noi par mai atractivi, din punct de vedere al interesului propriu. A fost de ajuns să văd cum iubirea – acum doar un cuvânt perimat, fără niciun fel de valoare -, e dată la o parte, pentru că ”am investigat eu, și, la propriul meu tribunal, ai fost condamnat la nepăsare”. A fost de ajuns să văd cum actele de subcultură, ”marile distracții în aer liber”, manifestările ăstea care nu au nimic de-a face cu sufletul, sînt cele care, alături de nunți și botezuri, le conduc viața artistică, culturală, cea legată de simțire a oamenilor. Iar a nu simți, a te conforma spiritului de turmă, a ajuns să fie talanga care să conducă turma lumii.
Știi de ce au avut, și încă mai au, succes poveștile de dragoste, de ce sînt cunoscuți eroii poveștilor ăstora: Romeo și Julieta, Tristan și Isolda, Lancelot și Guinevere, Anjin-san și Mariko, Orfeus and Euridice, Odysseu și Penelopa, Scarlett O’Hara și Rhett Butler? Pentru că-s povești, iar eroii lor doar personaje fictive, și, pentru că poveștile nu au cum să se transforme în realitate, că de aia-s povești, sînt mai ușor de digerat de oameni, ba chiar rolurile sînt dezirabile, cel puțin în acele momente când atracția chimică dintre doi are nevoie de ”condimente” pentru a grăbi deznodământul, recte sexul.
Știi de ce au avut, și poate mai au, succes povești despre prietenia adevărată, despre eroii lor: Ghilgameș și Enkidu, Peter Pan și Tinker Bell, Mowgli și Baloo etc.? Pentru că sînt povești, iar poveștile nu au cum să se transforme în realitate, că de aia-s povești, așa că sînt mai ușor de digerat de oameni, ba chiar rolurile sînt dezirabile, cel puțin în acele momente când ai nevoie de acel ”prieten” care poate să-ți ofere ceea ce ai nevoie, la un moment dat, ori când ai nevoie cu adevărat de un prieten, de un om, de un suflet. Și pentru că prietenia e doar o poveste, după ce ai consumat și ai folosit acel ceva, e atât de ușor să întorci spatele, asta nu doare. Eventual dacă faci o mișcare prea bruscă, și atunci o să te apuce un junghi mic. Dar mergi la farmacie, cumperi ceva gel din acela care face să treacă durerea provocată de junghi, și trece.
Am renunțat la ideea de a-mi deschide o sală de antrenament pentru suflet. Ar fi o sală goală, cu oamenii trecând nepăsători, purtându-și trupul ca pe un trofeu. Sufletul, la fel ca iubirea, e doar un cuvânt. Pentru cuvinte nu e nevoie de sală de antrenament. E de ajuns să te prefaci, când ai nevoie. E de ajuns să ceri de la cel care știi că nu o să spună niciodată ”nu”.
M-am gândit să deschid o sală de antrenament a sufletului. Însă, antrenamentul nu cred că ar fi de ajuns, sufletul (la cei care-l mai au) e atât de bine ascuns și atât de bine ”pus la colț”, încât e nevoie de o revoluție. Una sufletească.