Magia Apusenilor: Pe vârful Lespezi din Masivul Vlădeasa. 2,50 lei în contul libertății

Stânca masivă, țuguiată, care se ițește din verdele pădurii, te impresionează de la prima vedere. Mai ales că parcă apare de nicăieri, atunci când, după ce treci de cascada Vălul Miresei și urci pe drumul forestier, trecând pe lângă cabana Salvamont, te întorci să vezi pe unde ai venit. Atunci dai cu ochii de țuguiul ăsta de piatră, alb-cenușie în lumina soarelui, iar primul gând care îți trece prin minte e: ”Vreau să ajung acolo!”.

Traseul e unul ușor, o drumeție de munte relaxantă, cu un cadou la final, când ajungi pe vârf: panorama Văii Stanciului. Și chiar dacă vârful în sine nu e foarte înalt ca și altitudine (vreo 1200 metri), totuși, e mult deasupra văii, iar senzația de înălțime e una palpabilă, care te impresionează. Și în orice direcție te-ai întoarce, măreția muntelui te ia în brațe, ca un prieten bucuros de reîntâlnirea cu tine, cel care iubești muntele. Da, pentru cei în căutare de ”greu, departe, sus, tehnic, bun de pus pe lista cu realizări”, vârful Lespezi probabil că nu înseamnă mare lucru. Pentru cei care iubesc pur și simplu muntele, e superb. Senzația de liniște, de măreție a înălțimii și a verdelui pădurii conturând culmile din jur e intensă. Iar atunci când te așezi pe stâncă și îți lași privirea să își găsească drumul către orizont, toată frumusețea muntelui ți se așază în suflet. Apoi, după ce albastrul cerului îți liniștește exaltarea, începi să distingi ce se află jos, în vale: ”Uite, o cabană. Hei, aia-i cascada? Da, e cascada Vălul Miresei. Ooo, ce mică se vede de aici!”. Și atunci simți și mai tare înălțimea.

Ce e frumos în locuri de genul ăsta (evident, în afară de frumusețea propriu-zisă) e lipsa vânzolelii umane. Traseul nefiind foarte umblat (asta pentru că pentru vânătorii de ”greu, departe, sus, tehnic, bun de pus pe lista cu realizări” nu prezintă interes, nici motivație să plece ”doar pentru atât” de acasă), apropierea de munte e mult mai intensă. Și deși mi-e dor de Retezat, de Făgăraș, de Piatra Craiului, de Rodnei, de Ceahlău, de Călimani, de Ciucaș…, prefer locuri de genul ăsta, tocmai pentru că muntele (cel puțin pentru mine) nu înseamnă socializare, ci liniște, o comuniune om-munte neperturbată de șiruri neîntrerupte de oameni. Iar atunci când aleg să merg pe munte, aleg locuri unde nu se stă la coadă pentru poze, nu se întrece nimeni cu nimeni să fie primul sus, iar liniștea e palpabilă. Și nu pentru că aș avea ceva cu oamenii. Nu, mai ales că oamenii ”de munte” sunt altfel, sunt mai faini, mai deschiși și mai prietenoși decât restul. Însă, dacă e să aleg între munte și om, aleg muntele.

De sus, de pe vârful Lespezi, panorama e superbă. O drumeție până acolo e una care te reîncarcă cu energie, iar muntele chiar înseamnă acasă.

De întors poți să te întorci pe unde ai venit ori poți să cobori către Valea Stanciului pe traseul de creastă, unul destul de dificil și care necesită atenție.

Am plecat de pe vârf doar pentru că s-a făcut destul de târziu, și trebuia să mă întorc acasă (cealaltă ”acasă”, nu cea a muntelui). Aproape la ieșirea din Răchițele am oprit în dreptul unei pancarte pe care scria: ”Pâine caldă”. Cum aș fi putut să nu opresc?

M-am dat jos din mașină și m-am îndreptat către clădirea unde se vindea pâinea cea caldă.

– Bună seara. O pâine vreau, i-am spus femeii de dincolo de fereastra deschisă, de unde mirosul de pâine era îmbătător (mai ales pentru un pofticios incurabil).

– No, da de care?

– De oricare, că prea bine miroase.

S-a uitat femeia la mine ca o mămică la un copil. Apoi a luat o pâine caldă și mi-a întins-o.

– No, asta sigur îți place. 7 lei,50.

Scot o bancotă de 100 de lei și i-o întind.

– No, da n-ai mărunt? Că n-am rest. Sau, știi ce, nu ți-i poftă de cozonac? Că am și cu nucă și cu rahat.

– Cum nu. Dați-mi unul cu… rahat.

Mi-a zâmbit larg, s-a dus, a ales un cozonac și mi l-a pus lângă pâine.

– No, deci… 7 lei,50 plus 20, asta-i 27 de lei și 50.

Bag mâna în buzunar și scot toți banii pe care îi aveam. I-am numărat rapid.

– Ăăă, n-am atâția bani.

– Cum n-ai?

– N-am, atâta-i tot, 25 de lei, alții n-am.

– No, stai să vedem, poate ai, îmi spune blând femeia. Apoi îmi numără, pe rând, bancnotele pe care le țineam răsfirate ca pe niște cărți de joc în palma întinsă.

– 10, 20 de lei… 1, 2, 3, 4, 5… No, n-ai. Apoi, știi ce? Bine-i și așa. Restul îi în contul libertății. No, dară, poftă mare să ai și te mai așteptăm să mai vii pe la noi, mi-a spus femeia, toată numai un zâmbet.

I-am mulțumit, am luat pâinea cea caldă și cozonacul cu rahat (delicos, de altfel), am urcat în mașină și am plecat către casă. Dar nu oricum, ci o încântare care mi s-a așezat în suflet ușor, ca o noapte senină de vară.


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism!
Orice sumă contează!

Mihai Calin Paval
RO53INGB0000999901462814
ING Bank

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *