Măgura Șimleului. Dacidava, locul în care, cândva, dacii erau la ei acasă

Dealul Cetății și văile care îl mărginesc mai poartă și acum amprenta timpurilor de demult, atunci când dacii, cei ai căror urmași sîntem, erau prezenți acolo nu doar ca și popor, ci, mai mult, ca spirit, atunci când lumea era mai simplă. Iar așezarea asta de pe dealul-munte de lângă Șimleu se presupune a fi Dacidava, cea pomenită de Ptolemeu, astronom, matematician și geograf grec, cel ale cărui teorii au fost piatra de căpătâi a științei din vremurile lui, ba chiar până acum câteva sute de ani. Se presupune… Însă, presupunere sau nu, dacii au fost și sînt încă prezenți acolo, sus, pe Măgura Șimleului, un loc deosebit de frumos. Oare, dacă ar fi să mă întorc în timp, aș găsi Dealul la fel de frumos, l-aș mai recunoaște? Cred că da, are un fel de sălbăticie oarecum îmblânzită greu de confundat.

Pe strada Argeșului în sus, către Cetățuie

Strada asta care urcă către Măgură are un farmec aparte, la fel ca străduțele din satele din Parcul Național Cheile Nerei, acolo pe unde m-au purtat pașii acum ceva vreme. De data asta, în locul lacurilor turcoaz, verdele crud și sălbatic al naturii a fost cel care a reușit să mă facă să mă simt, din nou, acasă, acolo, urcând cărarea către Cetățuie, așa cum numesc șimleuanii locul cu pricina. Loc în care am ajuns repede, drumul până acolo fiind ușor și nu foarte lung. Totuși, din cauza efectului de saună, probabil și ca urmare a ploilor căzute acolo nu demult, am ajuns sus transpirat, iar spinii omniprezenți de la marginea cărării au reușit, ca de fiecare dată când sînt în natură, să lase semne pe pielea mea, chiar și prin tricou ori pantaloni. Poate ăsta e felul naturii de a-mi spune că m-a așteptat și că se bucură să fiu acolo.

Pe stânga, înainte cu vreo 50 de metri de Cetățuie, un bărbat meșterea ceva. „Bună ziua. Faceți reparații? Nu vă e prea cald?”, l-am întrebat, mai mult așa, ca să știe că trec pe lângă el. „Ba mi-i cald, da ce să fac, și astea trebuie făcute.”

Deasupra, acolo unde timpul a așezat țărână peste cetatea dacilor

Aici, pe Măgură, au fost descoperite opt-nouă tezaure de monede și podoabe dacice din argint, densitate de tezaure dacice nemaiîntâlnită în țară, lucru care sugerează existența unui centru de putere în zona Șimleului Silvaniei. S-a demarat un program de cercetare arheologică, însă, în ceea ce privește promovarea turistică a zonei, a cetățuii – la care se ajunge ușor, traseul fiind accesibil oricui, nu s-a făcut mai nimic, urmașii dacilor preferând castrele romane.

Priveliștea e chiar frumoasă, odată ce ajungi pe vârful dealului, acolo unde săpăturile arheologilor au scos la iveală o parte din ceea ce, cândva, a fost o cetate dacică. O parte, pentru că majoritatea așezării e încă sub pământ, un fel de ascunzătoare a timpului, însă, dacă-ți lași imaginația liberă, pământul timpului se dă la o parte, iar dacii și ale lor așezări devin aievea. Doar Șimleul văzut de sus mai ține timpul în loc, aducându-te cu picioarele pe pământ, atunci când dai cu ochii de orașul de la poalele dealului.

Am coborât între ziduri, mai mult ca o încercare de a mă apropia de spritul celor care au trăit aici, odată, cu tot feluri de întrebări în minte: „De ce există atâtea festivaluri care sărbătoresc amintirea romanilor, dar despre daci se aduce rareori aminte? De ce legiunile romane, cele care au călcat în picioare popoarele pe care li s-a năzărit că le-ar plăcea să le cucerească, așa, că au avut ei chef, sînt omagiate, când, de fapt, ei sînt cei care au dat năvală și i-au omorât pe cei care locuiau de atât vreme aici, pe pământurile ăstea? Adică, hei, e ceva ce mie îmi scapă? De ce lumea, în nimicnicia ei, îi aplaudă pe cei care se impun prin forță, făcând uitată o întreagă civilizație?” Nu că acum ar fi altfel. Istoria se repetă. Iar cei care reușesc să te convingă că, de drag și de îngrijoare pentru soarta ta, te supun în toate felurile posibile, transformându-te în sclav modern, sînt cei pe care, la fel ca pe vremea romanilor, cei învinși și trimiși în sclavie îi aplaudă, mulțumindu-se cu firimiturile de la masa bogaților, sperând să nu fie mai rău. Ori poate neștiind că poate fi și altfel.

Acolo, călcând pe urmele ascunse ale dacilor, m-am solidarizat cu ei, și, dacă aș fi putut, m-aș fi întors în timp, pe vremea lui Decebal – cel care, stând pe picior de egalitate cu generalii romani, a arătat lumii un popor care știe să-și apere demnitatea, chiar cu prețul vieții -, să-l salut a respect. Poate de aia, auzind despre el, Decebal, și despre ai lui daci, Ptolemeu a ținut să pomenească, acum vreo 1900 și ceva de ani, despre Dacidava, cetatea bogată și respectată, de pe, acum, Măgura Șimleului. În semn de respect.

Adolescenții, diriga și natura

„Da ce-ai pățit la picior? Da ești singur aici?”, mă întreabă un băiat, apărut lângă mine, venind de undeva de pe cărarea din stânga mea. M-am uitat către locul pe care-l arăta cu degetul și am observat dâra de sânge care mi se prelingea pe piciorul drept. „Te pomenești că de la bătăliile cu romanii, ținând partea dacilor…”, mi-a trecut prin minte un gând șugubăț, care m-a făcut să zâmbesc. În schimb am ridicat din umeri: „Știu eu, cine să le mai bage în seamă?”, i-am răspuns. Apoi a mai apărut un băiat și încă unul. Apoi a urmat diriga, însoțită de încă vreo câțiva elevi de la Colegiul Tehnic ,,Iuliu Maniu” din Șimleu Silvaniei, care veniseră acolo în excursie. Poate pentru cetate, poate doar așa, ca să iasă în natură. Oricare ar fi fost motivul, însă, doamna dirigintă (ulterior am aflat că o cheamă Camelia), jos pălăria pentru că există și genul ăsta de dascăli, care să îi mai scoată în natură pe elevii mult prea smartphoneizați, elevi pentru care natura e un fel de fundal pentru statusurile de pe rețelele de socializare. Sincer, n-aș fi crezut că mai există și genul ăsta de excursie în zilele ăstea. Am stat puțin de vorbă, și am aflat că zona aia mai stâncoasă, unde îmi propusesem să ajung, se cheamă „Piatra Șoimului”. Apoi, tot făcându-mi de lucru cu camera video și cu trepiedul care începea să se dezmembreze, am ridicat sprâncenele a mirare: aici, sus, pe Măgura Șimleului, o dirigă și unii din elevii din Cehei citiseră sau văzuseră reportajele pe care le-am făcut prin Sălaj. Zoli s-ar fi bucurat…

I-am lăsat să-și continue excursia. Mai jos, câțiva adolescenți, care au preferat să îi aștepte acolo pe colegii lor, m-au luat în primire: „Vreți să faceți un selfie?” Am făcut câțiva pași, întrebându-mă ce voiau să zică, adică de ce zice toată lumea „îmi fac un selfie”, în loc să zică „îmi fac o poză”, apoi mi-am dat seama: „Aaaa, adică să facem o poză împreună, asta vreți să ziceți?”, am lăsat întrebarea oarecum tâmpă să iasă în lume. „Daaa!”, au răspuns în cor, râzând, adolescenții, așa că m-am trezit între ei, făcându-ne poze. Nu selfie. Poze.

Mai în jos, bărbatul pe care-l întâlnisem la urcare iese și el la poartă, și îl întreb pe unde să o iau să ajung în vârf. Omul, zâmbind binevoitor, mi-a spus ce și cum, pe unde să o iau, așa că am luat-o într-acolo, mirându-mă: „Fii atent, ce chestie, n-am mai vorbit cu atâta lume într-o singură ieșire pe coclauri, de când fac reportaje. Să fie de la daci?” Am lăsat gândul șugubăț să-mi deseneze un zâmbet și am luat-o în stânga, pe cărarea care urcă către vârf.

Cald, foarte cald. Flori, insecte, mult verde și liniște

Pe cărarea de piatră care urcă către vârf am rămas singur, învăluit de liniște, o liniște colorată de zumzetul insectelor și cântecul păsărilor. Ca și cum aș fi nimerit într-o poveste, o poveste în care natura îți vorbește, iar spinii se agață de tine doar ca să te facă să mai rămâi puțin, ca niște prieteni regăsiți după foarte mult timp și care au atâtea de povestit. Și nu m-am supărat pe îmbrățișările spinilor, chiar dacă transpirația punea, la propriu, sare pe rană, totuși, senzația aia, cum că ești viu și că totul e acolo pentru tine… Plus verdele și mirosul naturii… Și florile, de toate culorile, în toate părțile, încântându-mi privirea… Și m-am oprit de multe ori, tolănindu-mă între flori, ori pe câte o piatră încălzită de soare, ori lângă vreo tufă, urmărind insectele…

Am ajuns aproape de vârf, când am dat de un fel de loc de veghe, probabil construit pentru vânătoare, lucru care mie îmi displace total. Adică, totuși, ce fel de pasiune e aia care te face să omori un animal care nu ți-a făcut nimic, și căruia, din „pasiune sportivă”, îi curmi viața, așa, fără să-ți pese? Ori, dacă tot te dai bărbat, lasă pușca naibii, ia un cuțit în mână și înfruntă animalul față în față, dar și atunci doar pentru că nu ai ce mânca altceva.
Am urcat câteva trepte pe scara șubredă, apoi m-am oprit. Și nu pentru că scara pocnea, semn că poate se rupe, ci pentru că, dintr-o dată, n-am mai vrut să fiu acolo. N-am mai vrut să fiu, nici măcar pentru o secundă, în locul din care unii, din plăcere sadică, omoară animale.

Mi-am continuat drumul, iar după două minute am ajuns pe vârf, lângă „observator”, în mijlocul vegetației abundente, prin care cărările făcute de turmele de mistreți erau încă proaspete, semn că au trecut nu demult pe acolo. Bun. Îi las în lumea lor, iar eu mă întorc pe unde am venit. La „Piatra Șoimului” nu mai am timp să ajung. Și nici în alte locuri de pe Măgură. Însă o să fie un timp și pentru ăstea. Acum, dacă mai am timp, intru la cofetăria din oraș, Kryszta, așa se numește, acolo unde se găsesc prăjituri foarte bune, în special cremeșurile. O să-mi iau două, la pachet. Ba nu, ce să fac, sînt pofticios, mai bine îmi iau patru.

Un timp, am rămas nemișcat, așezat pe creanga unui copac, dorindu-mi să pot călători în timp, să găsesc răspunsuri… Eu și cu mine… Și poate și spiritul dacilor, cei care, acolo, cândva, erau la ei acasă.

M-am întors pe unde am venit, prin același verde viu, printre insecte, flori, pe lângă căsuțele mici de lângă vii, apoi am ajuns în oraș. Murdar, transpirat și cu zgârieturile proaspete, am intrat în cofetărie. Mi-am luat patru cremeșuri. Le-am pus pe scaunul din dreapta, lângă mine, apoi am deschis geamul și am lăsat curentul creat de viteza mașinii să mă poarte în timp, pe vremea dacilor…