
Mi se întâmplă, de multe ori, să mă opresc la margine de drum și să stau, să tot stau, privind peisajul din fața mea. La fel de multe ori mi se întâmplă să privesc același peisaj pe care l-am mai privit de nu știu câte ori și să exclam (în gând sau în gura mare), ca și când atunci l-aș fi văzut întâia dată: „Ooo, ce frumos…!”

Am oprit mașina la margine de drum, privind un uliu care tocmai își luase zborul de pe creanga unui copac. Am oprit nu neapărat ca să văd uliul mai bine. Superba zburătoare era deja departe. Însă, privind în urma ei, privirea mi s-a agățat de Măgura Șimleului.
„Ooo, ce frumos…!”


Și am rămas acolo mult timp, privind superbul munte mic de lângă Șimleu Silvaniei. Are muntele ăsta ceva special. Greu de transpus în cuvinte. Nu că nu mi le-aș găsi, dar frumusețea, cea autentică, se îmbracă cu privirea și simțurile. Mai rar folosind cuvintele. Doar atunci când vrei, cumva, să dai mai departe, să ajungă frumusețea și la alții.


Nu știu cum e pentru alții. Probabil că Măgura Șimleului e doar un „deal”, și cam atât. Și nu-i de mirare. Iar asta pentru că postările cu peisaje sunt, în general, cu înălțimi, cu Strava – „greu de ajuns, dar io am ajuns repede” sau cu „am fost și eu acolo unde și-au făcut toți selfie-uri, că e un must see”. Însă Măgura Șimleului, pentru oricine are ochi să vadă și simțuri să și le lase libere, e superbă. Chiar și doar privită de la margine de drum.
Muntele ăsta mic are un farmec aparte. Și oricât l-aș fi privit, oricât i-aș fi urmat cărările, de fiecare dată îl văd la fel de frumos.

