Măgura Șimleului – urmând ceea ce ar fi putut fi unul dintre cele mai frumoase drumuri din Sălaj. Valea Lupului

Traversând Măgura Șimleului, dinspre Cehei, către șoseaua care leagă Bădăcin de Ilișua, drumul forestier ar fi putut fi unul dintre cele mai frumoase din Sălaj. Ar fi putut fi pentru că, deși până nu demult era practicabil (cu mașină de teren), acum nu mai e. Dintr-un simplu motiv: în câteva locuri, versantul stâng e căzut peste drum – pământ și copaci de-a valma, creând un obstacol de netrecut.

Sincer, nici nu știu dacă să mă bucur sau nu. Nu de alta, dar mă gândesc cu groază la hoarda de motorizați care ar fi năvălit pe drumul ăsta frumos, și care ar fi distrus natura și ar fi speriat animalele sălbatice. Așa, cu obstacolele ăstea puse de natură peste drum, traseul rămâne al celor care merg acolo pe jos, în drumeție. Cine merge acolo pe jos? Mai nimeni. Deși e unul dintre cele mai frumoase trasee de munte din Sălaj. Și când zic munte, nu o fac doar așa. Mic și încadrat la ”dealuri”, Măgura Șimleului e, de fapt, un munte. Pietros, stâncos, cu văi abrupte și sălbatice, plin de animale sălbatice: căprioare, mistreți, pisică sălbatică, chiar și lup. Nu, înșiruirea asta de animale nu e doar de dragul cosmetizării micului munte de lângă Șimleu Silvaniei. Pe toate le-am văzut acolo, în multele drumeții făcute pe Măgură.

De data asta nu am fost singur. L-am avut ca partener de drumeție pe Răzvan Petrovan, șimleuan cu drag de Măgură. De obicei merg singur, însă atunci când cineva îmi spune că vrea să vină cu mine și că de abia așteaptă să mergem împreună în drumeție, dau curs invitației. Plus că oamenii cu drag de natură sînt oameni faini.

Am intrat în pădure dinspre Bădăcin, acolo unde am lăsat mașina, apoi am urmat drumul forestier. La bifurcație am luat-o la dreapta, pe cel care, așa cum am zis-o, ar fi putut fi unul dintre cele mai frumoase drumuri din Sălaj. Am mai fost o singură dată pe drumul ăsta, într-o vară, cu Loganul. O aventură care era cât pe ce să se termine nasol, drumul fiind greu practicabil, mai ales în urma ploilor, chiar și cu mașina de teren. Oricum, după ce am reușit să o scot la capăt, mi-am zis că o să revin pe drumul ăsta, la pas.

Ca și dificultate, drumul e ușor de parcurs și ar fi un traseu turistic deosebit, pentru oricine. Ar trebui marcat (și chiar nu-i mare lucru) și promovat. În primul rând ar avea de câștigat șimleuanii, traseul ăsta putând fi făcut pe bucăți ori, pentru cei cu drag de aventură, chiar pe parcursul unei zile întregi. Asta pentru că acolo mai sînt zone de atracție turistică, unde se poate ajunge destul de ușor.

Ca de fiecare dată, și acum am întâlnit căprioare. E o adevărată încântare să le privești cum aleargă grațioase prin pădure. Un spectacol al naturii deosebit.

Și nu e doar drumul forestier cel care poate face obiectul unui traseu turistic. Lângă drum, valea adâncă e foarte frumoasă. Și am lăsat de multe ori drumul ca să urmăm valea, pe lângă apă, pe sub și peste copacii căzuți peste vale. Un fel de joacă în natură.

Timpul trece repede când ești acolo, iar cei câțiva kilometri par prea puțini pentru cât de frumos e în jur.

În mijlocul frumosului, când ieși din pădure pe pajiște, un versant întreg defrișat (oamenii zic că pădurea de salcâm tăiată se regenerează singură)  e ca un pumn în față pentru orice iubitor de natură.

Și poate că ar fi stricat ziua peisajul sinistru, dacă nu l-aș fi auzit pe Răzvan:

– Călin, repede, uite lupul. Acolo, lângă vârf.

– Nu-i lup, e un căprior, îi răspund, cu ochii la sălbăticiunea care fugea în direcția noastră.

– Care căprior? Ooo, îl văd. Nu, nu ăsta, sus, către vârful dealului. Acolo a fost lupul. Căpriorul nici nu l-am observat.

Când le spui oamenilor că acolo, pe Măgură, poți întâlni lup, strâmbă din nas: ”Lup? Da de unde…”

Da, până nu te întâlnești cu lupul, zici că nu există acolo așa ceva. Eu l-am întâlnit, însă, în urmă cu 1 an, când totul era acoperit cu zăpadă. Și, da, l-am întâlnit și acum. Sau, mai bine zis, l-a văzut Răzvan. Eu eram captivat de grația cu care alerga căpriorul. Și ne-am dat seama de ce fugea cât îl țineau picioarele fix în direcția noastră, sus era un pericol mult mai mare pentru el.

Lupul nu a apucat Răzvan să-l fotografieze. Căpriorul, da.

Drumul de întoarcere l-am făcut pe Valea Lupului. Nu știu dacă are și alt nume, se prea poate. Însă, pentru că acolo m-am întâlnit cu lupul, pentru mine o să rămână Valea Lupului. Am luat-o prin vale, una la fel de sălbatică ca cea pe care am venit.

Când terenul a devenit prea accidentat ca să-l mai urmăm, am urcat panta abruptă de-a dreptul. Numai bine ca să ne umplem plămânii cu aerul curat din pădure. O pădure care aici, pe Măgură, e foarte frumoasă, ca de poveste. O poveste pe care o poți trăi doar lăsând la o parte hărmălaia orașului și urmând cărările pe care natura ți le scoate în cale.