”Mai veniți… Nu o să vă uit niciodată…”

L-am întâlnit pe trotuar, un bărbat în vârstă, cu părul alb acoperit de o bască uzată, îmbrăcat simplu, cu mersul alene, de parcă și-ar număra pașii. Mă privea lung, un fel de a-mi spune, fără cuvinte, ”mă mai ții minte?”

Îl aduc aminte de el. Stătea într-o casă veche, deasupra blocului unde locuia cea cu care am avut o relație de prietenie profundă, așa cum se întâmplă rar în viața unui om. De fiecare dată când mergeam acolo, fie cu bicicleta, fie cu mașina sau pe jos, mă saluta de dincolo de gard (atunci când era afară, în curte):

– Bună ziua. Pe unde ați mai fost? Ați văzut ceva frumos?

– Bună ziua. Întotdeauna văd ceva frumos. Că așa e natura.

Îi spuneam, în câteva cuvinte, ce și cum. Omul se bucura de fiecare dată de răspuns, de parcă așa, m-ar fi însoțit și el. Și nu o dată mi-a spus că i-ar plăcea și lui să vină cu mine. Mai ales când mă vedea pe bicicletă. Se oprea din trebăluit și mă privea lung. Așa cum a făcut-o și azi, când ne-am întâlnit pe stradă.  

Hmm… Nu l-am mai văzut de vreo 4 ani. Drumul pe care îl făceam acolo s-a transformat în drum cu acces doar pentru riverani. Eu nu mă mai încadrez la categoria asta.

– Ooo… Nu v-am văzut de mult…, mi-a spus când și-a dat seama că l-am recunoscut.

– Da… A trecut ceva vreme.

– N-ați mai venit pe la noi.

– N-am mai venit. S-au schimbat vremurile.

A zâmbit înțelegător. Apoi și-a șters nasul cu batista și apoi a privit în jos, ca și cum nu știa cum să o spună. Și-a pus batista în buzunar, apoi a ridicat privirea:

– Să mai veniți… Să mai veniți… Nu o să vă uit niciodată…

L-am privit pe omul în vârstă, evident emoționat. Am rămas fără cuvinte. I-am zâmbit sincer, apoi am ridicat din umeri. A ridicat mâna în semn că înțelege. Apoi ne-am salutat și am plecat, el într-o direcție, eu, în alta.

” Nu o să vă uit niciodată…” mi-a rămas în minte multă vreme. Oamenii își spun unii altora asta doar în filme sau cărți. În realitate, nu. Oamenii se pricep de minune la a întoarce spatele. Și atunci, cum să ”nu o să te uit niciodată…”?

Nu judec oamenii. E drept, a fost o vreme în care aveam pornirea asta. Dar m-am lecuit când mi-am dat seama că ”judecatul” ăsta nici măcar nu era o pornire interioară, ci o regulă de conduită socială pe care societatea umană mi-a agățat-o de spate, așa cum se făcea pe vremuri, când, în glumă, ți se agăța pe spate un bilet pe care scria ”lovește-mă”.

Azi, un om pe care îl vedeam din când în când, acum câțiva ani, și cu care schimbam ocazional câteva vorbe (și zâmbete) mi-a spus: ”Nu o să vă uit niciodată…”

Dintr-o dată, deși e mijloc de februarie, s-a făcut vară.