Am două prietene mai în vârstă pe care le sun constant. Pe ambele le cheamă Maria.
Pe prima Maria am cunoscut-o în februarie 2020. Eram în centru în Cluj, mă îndreptam spre stația de autobuz să urc spre casă. La o intersecție am decis, fără motiv, să merg pe alt traseu decât cel obișnuit, așa că am luat-o în stânga.
Maria era căzută pe jos, pătată de sânge și cu geanta răsturnată. Își cumpărase medicamente de la famacie și alimente de la piață pentru ea și soțul său de 93 de ani care o aștepta acasă. Ne-am strâns câțiva oameni în jurul ei și am sunat salvarea. Între timp au ieșit și farmacistele care o cunoșteau și care i-au șters sângele și i-au tamponat rana de la cap. Era slăbită și speriată, și se uita la noi cu ochii mari de sub ochelarii care i-au lăsat o vânătaie sub ochiul drept, în urma impactului cu pavajul. Mă ruga să nu sun acasă la soțul ei pentru că se va speria prea tare, și se teme pentru el pentru că are probleme cu tensiunea. A fost urcată în salvare și transportată la spital. Am mers și eu și am așteptat câteva ore, timp în care farmacistele au reușit să facă rost de numărui unei nepoate a dânsei. Lucrurile ei erau la mine, plasa de verdețuri și medicamentele cumpărate. Am plecat spre casă după ce a ajuns nepoata la spital și am stat cu ochii pe telefon până pe la zece, când am sunat pe numărul de fix pe care îl aveam. Mi-a răspuns vocea tremurată a unui bunic.
Încă nu a venit nimeni acasă, dar e familia la spital și totul e bine. După vreo 2 săptămâni am reușit să o vizitez, chiar cu câteva zile înainte de instalarea lockdown-ului din martie, și să îl cunosc și pe soț. Am continuat să ne sunăm frecvent, tot la vreo două săptămâni. Mă bucuram când vedeam un apel de la ea, iar ea de fiecare dată își făcea griji să nu mă deranjeze sau să nu îmi consume minutele. La scurt timp după, bunicul meu a căzut la pat, a urmat perioada în care l-am îngrijit la Marin. Maria mă întreba mereu de sănătatea lui, de bunica, de mama, mă îmbărbăta, mă pregătea pentru marea trecere. Ea a fost cea care mi-a explicat cum e cu coagularea sângelui, cum e cu acumularea de apă în organism, lucuri de care nu știam, dar aveam nevoie să le știu.
A doua Maria e dintr-un sat din Bistrița-Năsăud și am cunoscut-o anul trecut pe la sfârșit de octombrie, când făceam teren cu Valer și am ajuns să îi luăm un interviu ei și mamei sale în vârstă de 100 de ani. Am ajuns de mai multe ori pe la ele. Încercăm să ne oprim, să le salutăm de fiecare dată când trecem prin zonă. De Paști am cunoscut-o și pe una din surorile ei și ne-au servit cu o salata de vinete extraordinară, încât am mâncat până n-am mai putut să mă mișc și am urcat în mașină ca o văcuță. Îmi spune Mariana și mă întreabă de toate rudele când o sun, iar eu încerc să îmi dau seama după felul în care îmi răspunde la telefon dacă e bine, dacă e bolnavă, dacă mama ei se simte bine și mai e încă în viață. De fiecare dată îmi răspunde vesel ”Ce faaaci, Mariana?”
Îmi controlez respirația când aud beep-ul din telefon și aștept să îmi răspundă cele două Marii. Mă rog să le aud, să ridice telefonul, să fie bine și ele, și soțul, și mama de 100 de ani.
Maria din Cluj a făcut 90 de ani în octombrie. Ultima dată când am sunat-o mi-a răspuns vocea unei femei străine. M-a fâstâcit. M-am speriat. Nu-mi mai găseam cuvintele să îi spun femeii din telefon cine sunt de fapt, ce vreau și de ce sun pe fixul lor. A durat puțin până am îndrugat eu câteva cuvinte și mi s-au părut atât de lungi secundele până am aflat că sunt amândoi în viață. Dar se simt rău. Maria și-a rupt o mână, și când să dea gipsul jos a căzut și și-a rupt șoldul. E nora la telefon, o îngrijește la pat. Are scutec, nu poate sta decât pe spate pentru că o doare operația și e foarte speriată să nu facă escare. Și eu sunt. Bunicul a avut. Ne-am luptat cu ele opt luni de zile și s-au extins pe o suprafață extrem de mare din corp. Erau suprainfectate, încercam toate variantele din lume să le stopăm din creștere. Dacă s-ar fi vindecat ar fi fost o minune. Puneam tinctură și-l ardea (știu cum arde, mi-am spart buza într-o zi și m-am gândit să o cicatrizez mai repede. A fost groaznic), dar el nu zicea nimic. Nu mai puteam să îi legăm scutecul pentru că îi cugea puroi din șold, mult. Îl trimiteam la spital, ne spuneau că starea lui e stabilă și că nu au ce să îi facă. Ne venea să urlăm, mie și mamei, și bunicii. Să ne urcăm pe pereți. Îmi venea să-i bat, să le urez de toate celor care spuneau că e stabil și n-are ce face, când putea muri oricând de septicemie. Îl țineau vreo două săptămâni de gura noastră, iar când sunam (zilnic) ne spuneau că e bine, că nu s-a înrăutățit situația, că e întors pe toate părțile, și apoi ne chemau să mergem după el. ”Cum să il punem, doamnă, în mașină, dacă are tot corpul răni și nu poate sta pe banchetă?” așa că stăteam cu ochii pe telefon toată ziua externării, și ne găseam la 3 noaptea așteptând salvarea în stradă. Se întorcea acasă cu încă pe atâtea escare pe cât avea când plecase. Înghițeam în sec și o luam de la zero, să reparăm cât puteam cele întâmplate în spital, fără pregătire, fără un sfat de la medic. Îi mai întrebam pe cei din jur care erau dispuși să dea un sfat sau aveau câtva habar despre pansat și îngrijit. Deci, m-am temut rău să nu facă și bunicuța Maria escare. Am închis și am încercat să mă pregătesc pentru următorul apel. Și Maria din Bistrița-Năsăud era la pat. Probleme cu picioarele. Sora ei era plecată la farmacie, că s-au terminat medicamentele. ”Mama e mai sănătoasă decât mine, și face 101 ani în februarie.”
În seara asta le-am sunat din nou. A răspuns iar nora din Cluj. ”Bună seara. Sunt Patr..ăă.. Marina. Prietena doamnei Maria… ce mai faceți?”. E bine, se mai ridică, mai face doi-trei pași cu cadrul. Mi-a dat-o la telefon, am vorbit vreo 10 minute despre sănătate, despre experiența din spital cu piciorul rupt – ”Ce să fie în spital? Io îți zic așa… e harababură! Nu poate veni nimeni la pacient acuma. Stai, și aștepți. Medicii îs ocupați și rămâi pe mâna asistentelor. Dacă suni la colopoțel să vină, vin până în ușă și te-ntreabă ce vrei. Nu îți mai vine să vrei nimic. Soțul nu e bine…abia umblă, îl dor picioarele și nu aude. Nu mă mai aude” și îi aud lacrimile în telefon. Îmi spune apoi că s-a căsătorit nepoata, în sfârșit! Avea peste 35 de ani și era împreună cu iubitul ei de mulți ani, dar numai nu se luau. ”Așa-s tinerii acuma, stau așa, necununați. Da nu îi bine. Acuma asta îi mare bucurie pentru noi, că s-au hotărât să se cunune.”
Maria din Bistrița-Năsăud e mai bine, umblă, deși picioarele o dor. Mama ei e bine și îmi transmite sănătate.
Așa că dau următorul telefon programat. Azi urma să îi fac o vizită ultimei surori în viață a străbunicii mele Măriuța, care a decedat în 2016 și care ar fi făcut suta în aprilie, dacă mai trăia. Am sunat joi la fiul său, unchiul, și a rămas că ne vedem azi spre seară, așa că azi am sunat.
”Oh, Patricia… mama a decedat azi dimineață.”
Pauză.
Ultima dintre surorile Licuții, cea mai tânără, a decedat azi. Avea 96 de ani.
Azi, ziua în care voiam să îmi povestească tot ce își amintește despre familia ei.
Odată cu ea au plecat și ultimele amintiri.
De ce n-am mers mai repede? Anii trecuți? Nu știu…
Uneori ai impresia că unii oameni vor fi acolo pentru totdeauna. Nu e așa.
