Meseșul de lângă Stârciu – pe-un picior de plai, pe-o gură de rai. Nimfele copacilor

Nu e un munte spectaculos, nici înalt, nici stâncos. Însă Meseșul are farmecul lui, pe care îl găsești în zonele mai puțin umblate, de cele mai multe ori neobservate de ochii celor care trec pe acolo. Trec neobservate pentru că omul modern nu are nici timp, nici chef, nici dorința de a se da jos din mașină ca să vadă frumusețea de la margine de drum. Și în graba lui, atunci când merge către o destinație anume, omul nu are ochi pentru locuri poate mult mai frumoase decât destinația în sine.

O astfel de zonă e lângă Stârciu, un pitoresc calm care ți se așază în privire ca o poveste spusă seara unui copil înainte să adoarmă. Aici, lângă Stârciu, Meseșul e altfel. Pantele lui abrupte, foarte abrupte, sînt colorate în galbenul-închis al ierbii, care se mișcă ca niște valuri în bătaia vântului. Și chiar dacă nu-s foarte întinse ca suprafață, coamele ăstea de munte sînt o încântare pentru orice amator de drumeție. Mai ales că de acolo, de sus, priveliștea e una foarte frumoasă. Coama muntelui de un galben-închis viu, cuprinsă de beția pantei abrupte, pare că s-a înfipt  în pădurea de pe versantul opus, într-un fel de îmbrățișare mistică a doi giganți, regăsiți după o căutare de o viață.

Par prea poveste rândurile de mai sus? Poate, dacă nu ai fost niciodată acolo. Însă, dacă mergi acolo și te așezi pe iarbă, sus, de unde se vede lumea din jur, o să vezi că, de fapt, povestea e una cu muntele, cu frumusețea locurilor ăstora.

Nimfele copacilor

Nicăieri (și am fost în multe, foarte multe locuri) nu am văzut atâția copaci ”bătrâni”,  cu trunchiurile contorsionate de timpul trecut peste ei. Niște copaci cu trunchiurile atât de groase, încât, pentru a-i cuprinde, e nevoie de trei oameni cu brațele larg întinse. Nu, nu-s înalți, cum sînt, de exemplu, sequoia, și nici la fel de ”lați”. Dimpotrivă, sînt niște copaci mici ca înălțime, ca niște bătrâni cocoșați de vreme, cu trunchiurile pline de riduri adânci, cu rădăcinile ca niște șerpi uriași ieșiți din pământ, să se încălzească la soare.

Sfatul bătrânilor. Asta mi-a trecut prin minte, atunci când am ajuns în mijlocul lor. Niște bătrâni peste care anii au trecut cu sutele, însemnându-le scoarța cu niște semne puse acolo pentru cei în căutarea nimfelor.

De ce nimfe? Alternativa era Muma pădurii. Și, dacă e de ales între Muma pădurii și nimfe, clar, le aleg pe cele din urmă. Și apoi, acolo, între copacii aceia uitați de vreme pe panta abruptă a muntelui Meseș, nu e nimic rău care să te ducă cu gândul la Muma pădurii. Dimpotrivă. ”Bătrânii” ăștia sînt cumsecade și te îmbie să te așezi lângă ei, la povești, bucuroși de oaspeți.

Pare prea poveste? Poate, dacă nu ai fost niciodată acolo. Însă dacă ajungi acolo și îi găsești pe copacii ăștia mistici, nu o să ți se pară prea poveste. Dimpotrivă. Și o să ajungi să te uiți după nimfele copacilor, după Driade și Hamadriade, sperând că, cine știe, poate o să le vezi trecând ori măcar o să le auzi șușotind așa cum doar nimfele știu să o facă.

Întins pe iarba galbenă. Flori și fluturi

E o senzație de pace, de cald, să stai întins pe iarbă, privind norii albi plutind molcom în cerul albastru de deasupra. O liniște menită a-ți alina dorul de ducă, care, parcă, a fost mai intens în ultimii ani. Asta, poate, și pentru că lumea pare că nu ne mai încape, pe noi, oamenii, și vremurile se îndreaptă către un sfârșit al umanității. Deși, sincer să fiu, întotdeauna am preferat comania naturii, în detrimentul celei a oamenilor.  Nu de alta, dar natura, odată devenită prietena ta, o să îți rămână prietenă pe vecie. Iar oamenii nu mai știu, de multă vreme, să fie prieteni, doar companie de ocazie.

Am stat întins pe iarbă, ascultând vântul, privind dansul ierbii galbene și zborul haotic al fluturilor galbeni cu coadă de rândunică. Vreo doi s-au tot învârtit deasupra mea, ca și când s-ar fi întrebat: ”Oare ce fel de fluture e ăla de pe iarbă? Că, uite, nu e colorat și nici nu are aripi”.

M-am ridicat din iarbă și am luat-o la goană în jos, pe panta atât de abruptă, încât mai mult pluteam decât fugeam, să le arăt fluturilor că am aripi. Am, doar că nu se văd. După ce m-am oprit, într-un final, mi-am dat seama că rucsacul și geanta cu aparatele de fotografiat au rămas sus, în vârful pantei. Așa că încet, șuierând de dragul de a simți aerul umplându-mi plămânii, am urcat înapoi de unde mi-am luat zborul. Odată ajuns sus, am văzut niște pete colorate, chiar lângă locul unde mă așezasem pe iarbă. Cum de nu le-am observat de prima dată?  

Sînt superbe florile ăstea. Măseaua ciutei sau floarea călugăr, așa se numesc petele ăstea de culoare. Albe sau cu nuanțe de roșu, delicate, sînt o adevărată încântare pentru oricine cu drag de natură. Și nu ai cum să treci pe lângă ele, fără să te apleci, să le vezi de aproape. Așa că, după ”zbor” și urcatul șuierând, a urmat mersul piticului. N-avea cum să fie altfel, erau atât de multe flori…

Vânt. Și ce vânt

Am coborât de pe pantele Meseșului odată cu vântul. Un vânt care, dacă până atunci domol, în ton cu liniștea dimprejur, acum sufla de parcă și-ar fi adus aminte că a rămas în urmă cu norma la suflat. Și suflat atât de tare, încât nu doar că mi-a încâlcit iremediabil părul (și așa încâlcit, de felul lui), dar în loc să merg de-a dreptul, mai mult dansam. Ba sufla atât de tare, încât aveam impresia că îmi ia și imaginea de pe ecranul aparatului de fotografiat, pe care îl țineam în mână, să fac niște poze înainte să ajung jos.

Am ajuns jos în alt loc decât pe unde am urcat. Nu pentru că nu m-aș orienta bine pe teren, dimpotrivă, stau foarte bine la capitolul ăsta. Dar cu părul în ochi mai tot timpul de la vântul năprasnic care șuiera din toate părțile, am mers mai mult cu ochii închiși.


  1. Ah, fantastici fagii aceia batrani. Niste monumente multi-seculare. Mereu incerc sa iau puieti de la ei si sa-i replantez in alte parti sa le pastrez linia genetica. Multumesc de poze

Leave a Reply

Your email address will not be published.