Sunt optimist din fire, și nu pot, nici nu vreau să cred că lumea se duce naibii, chiar și așa, pentru o vreme. Ce-o să fie? Nu știu. Să-ți dai cu părerea doar așa, de amorul propriu, ori să faci pronosticuri ca să poți să zici mai târziu (dacă iese) cum că ”v-am zis eu!”), asta ține doar de slăbicunea umană supremă, adică vanitatea. O vanitate care pare dusă la extrem, chiar și în vremurile ăstea dificile, de cei care au hățurile în mâini, și a căror principală preocupare pare că e cosmetizarea propriei imagini, care să cântărească greu, mai apoi, la alegeri.
Azi, pentru o jumătate de oră, mi-am luat bicicleta, am șters-o de praf, și am evadat din tot ceea ce înseamnă ”oare ce-o să fie?”. O mică oază de bucurie, care înseamnă, mai ales acum, enorm, ca și când aș fi dat o resetare ”gri-ul” din jur, chiar și așa, pentru un timp.
Ce-o să fie în zilele care urmează? Nu știu. Însă, dacă te lași condus de temeri, de frică, de anxietate, rezolvi nimic. Și îmi vine în minte un dialog din filmul ” Bridge of Spies”, sau, pe românește, ”Podul spionilor”, dintre Tom Hanks și spionul rus, aflat în situația de a fi trimis pe scaunul electric, și care e o lecție de viață (chiar și în fața perspectivei morții):
– Toți ceilalți vor să te trimită pe scaunul electric. Nu pari a fi alarmat.
– Would it help? (M-ar ajuta cu ceva?)
Ce-o să fie mâine, ce-o să se mai întâmple cu virusul ăsta nenorocit, nu se știe, cel puțin acum. Însă frica poate face mai mult rău decât orice altceva. Da, trebuie să fim precauți, să stăm în casă (cine poate), să evităm contactul cu alți oameni. Dar să nu ne lăsăm cuprinși de frică. Nu de alta, dar ne ajută frica la ceva? Sigur nu. Însă micile bucurii pe care ni le putem face, indiferent ce, înseamnă enorm.
