Vise ce-au rămas tăcute, fără de trăire,
zile nici măcar visate, pline de iubire,
sunete ce răscolesc fiinţa, din adâncuri,
răbufnind deodată din cele mai ascunse gânduri.
Ai fi crezut vreodată
c-ai să găseşti o şoaptă,
de care, odată plantată,
n-ai să te mai desparţi niciodată?
Da, câteodată auzi strigându-ţi-se: fugi!
Să nu te-oprească nici cele mai aprinse rugi,
nici braţele întinse, nici gândul nemuririi
şi nici chiar luna. Fugi, în numele iubirii!
Tu n-o să fii nicicând povestea-ntreagă,
nu te-aştepta ca ceilalţi să-nţeleagă
că tu nu vii de-acolo, din lumea cea de lut.
Fugi! Iubirea nu-ţi va fi niciodată scut.
Ai fi crezut c-o să iubeşti atât de mult vreodată?
Simţi mieii albi păscându-ţi sufletul în şoaptă?
