Aud deseori de la persoane care-și doresc copii că abia așteaptă o astfel de minune în viața lor. Și au dreptate, e o minune să ai copii. Probabil de asta le și numesc pe minunile mele minuni. Bine, le spun deseori așa de drag, dar sunt și momente în care reușesc să mă scoată din pepeni. Dar și atunci tot niște minuni sunt. Două minuni.
Cel mai mult îmi place percepția celei mari despre familie. Își dorește să fie mare. Pentru că își dorește mult mulți copii. De când e îmi tot cere frați și surori, mulți, cât mai mulți. Și eu îi tot spun că are o soră cu care să se joace, cu care să povestească, cu care să-și petreacă timpul. Dar tot nu e suficient. Mi-a spus că își dorește să aibă zece frați. Și tot îi explic că eu sunt fericită cu ele două. Dar insistă. Așa că i-am spus că atunci când va crește mare să își facă ea atâția copii câți dorește. Toate bune și frumoase până aici. De fapt, până mi-a spus zilele trecute că își dorește 400 de copii. Da, 400. Și știe să numere până acolo, prin urmare înțelege valoarea. Parcă și-a dat seama că a exagerat, din privirea mea ușor șocată, să râd sau să mă abțin, atunci când am încuviințat. Așa că a rămas la mulți, foarte mulți.
Vrea și mulți soți. Plecând de la ideea de familie, mi-a spus că își dorește un soț bun și frumos. I-am explicat că, pe lângă toate calitățile, ar trebui să caute un om care să o respecte. Și are un băiat în vecini, puțin mai mare decât minunea mea, de altfel foarte respectuos. Ei, acela e soțul cumva oficial. Într-una din vizite, ea l-a cerut în căsătorie. El, sincer, i-a spus că este de acord, doar că la nunta lor va trebui să danseze și cu o altă fetiță pe care o simpatizează și cu care e prieten, una de la școală. Nici o problemă pentru fiica mea, care a acceptat condiția, deși am tras-o ușor de mânecă. La fiecare chestiune de genul, care iese din tipare, îi explic destul de clar ce se cuvine și ce nu.
Oricum, în cazul ei, primează familia, copiii. Adică își dorește ceea ce are sau, mai bine spus, ce am eu. Îmi place dragul ce îl poartă pentru familie. Îmi transmite că simte că ceea ce există în casă este ceea ce trebuie.
Dar continuând relatările, treaba asta cu soții ajunge uneori prea departe. Cum spuneam, mai are. Și tot ea îi cere în căsătorie. Lângă unul dintre ei doarme la grădiniță. Întâmplarea face să fie exact vecinul de peste drum de casa noastră. S-au recunoscut acum câteva luni în timp ce se jucau pe afară, în apropierea locuinței, ea după strunga de la dantura lui, el după agrafele pe care le dădea a mea jos din păr și le rodea de plictiseală pentru că nu obișnuite să doarmă de amiază.
Mai are un soț pe care l-a cunoscut prin intermediul colegei mele de muncă. Acolo deja respectivul și-a făcut planuri de nuntă, ba chiar a anunțat printre membrii familiei că nu-i vine să creadă că se însoară atât de repede. Mai mult, era hotărât ca, odată căsătoriți, să o ducă la el acasă. Băiatul are intenții serioase.
Bineînțeles, și eu am fost pe lista soților. Doar că o amuză foarte tare ideea de a se căsători cu o fată. Chiar și așa, a trecut peste obstacol și rămân în continuare o variantă. Mama are voie să fie peste tot.
Așa e, par chestiuni serioase ce trebuie tratate atent. De aceea sunt aproape de ea, urmărind-o și explicându-i de fiecare dată consecințele dorințelor și acțiunilor sale. Dar totodată, stau deoparte, pentru ca toată această joacă din mintea ei de-a familia să rămână la stadiul de joacă și dragul de a avea un soț și copii să se înfăptuiască doar atunci când va crește. A zis că așteaptă până la 18 ani. Doar până atunci. Are 6 ani acum.
Cea mică nu își dorește atât de mult să crească. Zilele trecute a fost ziua ei de naștere. A împlinit 4 ani. Nu a vrut să îi cânte copiii „La mulți ani” la grădiniță. Mi-a spus că îi este rușine. Nici duminică nu a vrut, când au venit la noi bunicii și verișorii să-i serbăm ziua. Am insistat totuși. Bineînțeles că s-a zburlit toată, spunând ferm și apăsat că ziua ei a trecut. Într-un final, a acceptat doar pentru ca tortul în formă de cap de pisică de ciocolată să fie astfel pentru ea, de ziua ei. A zâmbit rușinoasă cât i-am cântat. Apoi s-a apropiat de mine să îmi spună ce își dorește să fie când va fi mare. Am așteptat cu mult interes, curioasă de profesia pe care și-o dorește pe când va fi adult. Apoi mi-a trântit-o: „Când am să cresc mare, vreau să mă fac sirenă!”. M-am uitat serioasă și mirată la ea, reținând acel zâmbet larg de amuzament, când a repetat: „Mami, când am să cresc mare eu vreau să fiu sirenă. Pot să fiu sirenă când cresc??”. Și îmi cerea cu atâta ardoare acest lucru încât singurul răspuns care mi-a ieșit a fost: „Poți, mami, să fii ceea ce îți dorești”. Rar afirm chestii care nu se potrivesc realității. Dar sunt sigură că își va schimba în timp opțiunea. Nici nu îmi dau seama de unde dorința asta. Dar e copil și cred că fantezia poate fi un factor important în dezvoltarea sa. Motiv pentru care am lăsat-o așa.
Și sunt multe, foarte multe discuții care de care mai amuzante, cel puțin pentru mine ca mamă. Dar am să le pun cap la cap în articolele următoare. Am deja destule pe listă și sunt sigură că vor mai urma provocări de tot felul.
Am să închei cu una dintre întrebările fetiței mele mai mari. „Mami, așa-i că e greu să ai copii, să crești copii!?”. Nu pot să o mint. Au atâta energie în tot ceea ce fac și spun, încât i-am dat dreptate. „Da, uneori e greu. Dar asta nu înseamnă că nu ador fiecare clipă alături de voi! Așa că nu contează dacă e greu sau ba. Să ai copii este cel mai frumos lucru din lume!”. Normal că mi-a zâmbit și mi-a spus iar că abia așteaptă să crească mare și să aibă copii. Și că ”abia aștept să îmi cadă un dinte!”.
