Genunchiul meu drept,
pe care-l așezasem pe pământ
să privesc de aproape o floare de câmp,
mi-a tresărit
ca și cum un murmur
dintr-un paradis unde frunzele-s
întotdeauna verzi,
iar harta vieții nu are linii de demarcație,
nici măcar imaginare,
și-ar fi făcut loc din pământ
din dreptul îngenuncherii mele
a o altfel de rugăciune,
până la privirea-mi lungă,
plină de cuvinte nerostite.
Murmurul,
murmurul ăsta
îmi număra bătăile inimii
înainte ca inima să-mi bată a iubire,
cunoștea toate parfumurile florilor,
toate emoțiile din care am fost creat,
toate depărtările
şi tot ce e dincolo de ele…
prea mult pentru un genunchi așezat pe pământ,
și-atunci mi-am ridicat trupul și
am îngenunchiat cu sufletul.
