Atunci când cuvintele se dau la o parte, lăsând locul tăcerii cu zâmbet ori râsului sincer, sufletul se lasă văzut. Nu pentru oricine, ci pentru cei înzestrați, la rândul lor, cu suflet. Iar atunci se creează o punte de legătură, chiar și între doi străini, unul la un capăt al telefonului în Zalău, altul în Budapesta.
M-a sunat Anca Tămaș și m-a luat direct (așa e ea, directă) cu emisiunea ”Pur și simplu”. Pentru că i-a plăcut ce a văzut, ce a auzit și, mai ales, energia faină din emisiune.
Acuma, o conversație telefonică înseamnă, de cele mai multe ori, câteva minute. Nu și la Anca. Ea are atâtea de zis, încât îi ajunge cu greu o oră. Și mai are ceva. Ceva care te pune pe tine, cel care te întâlnești cu ea, fie față în față, fie la telefon, în fața faptului împlinit. Sau, într-o traducere liberă, lipește oamenii unii de alții. Și e mare lucru să poți face asta. Când am întrebat-o cum de la ea asta e un lucru obișnuit, mi-a răspuns simplu: ”Călin, Dumnezeu ne trimite acolo unde e nevoie de noi”.
A trecut o oră și ceva, iar noi vorbeam la telefon. În mod normal, conversația s-ar fi încheiat cu ”Salut! Salut!”. N-a fost cazul.
– Călin, fii atent! Lângă mine e Andy, o fată care are o poveste de viață foarte faină, impresionantă, numai bună ca să faci o emisiune cu ea.
– Bina, Anca. O să fac, când o să vină timpul.
– Nu, Călin, nu ”o să faci”. Acuma stabiliți ce și cum! Stai că îi dau telefonul să îi spui că vrei să faci o emisiune cu ea.
– Ancaaaa! Nuuu… cum să îi zic așa, tam-nesam? Sincer, mi-e rușine…
– Călin! Fii atent! Lasă rușinea. Facem cum zic eu. Îi dau telefonul și îi spui ce și cum.
– Ancaaaa… Ancaaaa… Nu îi da telefonul…
Degeaba. Când își pune Anca ceva în minte, aia e! Așa că, până să mă mai plâng eu că nu și nu, la celalălalt capăt al telefonului a apărut Andy (la fel de suprinsă și luată pe nepregătite ca și mine).
În mod normal, probabil că aș fi fugit. Dar cum să îi fac asta Ancăi, că atâta îmi trebuie! Așa că dau să zic ce mi-a spus Anca să zic. Însă, în loc de cuvinte a ieșit la suprafață un râs prelung, curat, așa cum râdeam când eram copil, din orice. Un râs care mă și ascundea, dar mă și arată așa cum sînt. Și cu cât încercam mai tare să mă stăpânesc, cu atât râdeam mai tare. Așa că prima mea convorbire cu Andy (cea din poza de mai sus) a fost un râs de vreo 2 minute. Molipsitor.
Am râs împreună, doi străini, unul în Zalău, cealaltă în Budapesta. Un limbaj universal curat al emoțiilor, care a înlocuit ”a spune” cu ” a simți”.
După ce am terminat convorbirea cu râs în loc de cuvinte, îmi scrie Anca despre ce s-a întâmplat la ea acasă, după toată întâmplarea:
– Dar el de ce râdea?, mă întreabă Andy.
– Pentru că e timid, și l-am luat așa, pe nepusă masă. Dar tu de ce râdeai?
– Pentru că râdea el.
– Dar voi de ce râdeți?, mă întreabă bărbatul meu râzând.
– Pentru că râdea Călin.
– Și Andy de ce râde?
– Pentru că râdea Călin. Și acum noi râdem pentru că râdea Călin.
Râsul… E un limbaj al sufletului. Se prea poate ca asta să nu dea bine pentru un om-mare-serios. Însă doar trupul mi-a devenit de adult, tot restul ființei a rămas un Mic Prinț aflat într-o permanentă aventură a emoțiilor, privind, simțind, învățând cum să se întoarcă la floarea pe care a lăsat-o acasă, pe planeta de unde a venit.
Atunci când am emoții, când timiditatea mă ia pe sus (mai tot timpul, de altfel) râd. Din tot sufletul.
”Călin”, mi-a spus Anca. ”Timiditatea ta e de fapt bun simț. Râsul tău e felul prin care vrei să îi faci pe ceilalți să se simtă bine.”
Imediat după ce mi-a spus asta am făcut o introspecție de moment. Și i-am dat dreptate.
