Noaptea, alergând printre lumi – VII

run-at-nightCe dor mi-a fost! A trecut mai bine de un an de când nu am mai lăsat noaptea să-mi împletească pașii cu muzica din urechi, de când nu am mai savurat din farmecul nopții, al întunericului care, odată ce-ți aprinzi sufletul, ochii nici măcar nu mai trebuie să vadă, e de ajuns să simți.

Ce greu a trecut anul ăsta, un an care a rupt bucăți mari din mine. Iar cel mai greu e să vrei să faci ceva, ca să vindeci, și să nu poți, pentru că, încă, nu știi cum.

Am ieșit la miezul nopții și am tras aer adânc în piept. Mi-am pus cu atâta drag căștile în urechi… Mi-am încheiat vesta galbenă și am pus pe redare aleatorie.

Marillion – Seasons end. Am început să alerg zâmbind. Și aș fi închis ochii, însă noaptea asta calmă, cu străzile orașului pustii, m-a luat repede și m-a dus departe, în lumea în care gândurile se transformă în vise, într-un amestec ciudat de ritm al pașilor, muzică, bătăi ale inimii și întunericul nopții.

N-am vrut să mă gândesc la ei, la cei care au murit după evenimentele tragice din clubul ăla nenorocit. Dar arsura de pe piciorul meu drept a început să doară. Cum se poate întâmpla așa ceva? Dacă tot e să treci într-o altă lume, de ce nu se face trecerea ca și cum ai dormi, fără să existe suferință?

Degeaba te întrebi, degeaba cauți răspunsuri, nu există nicio divinitate care să-ți răspundă. Și, sigur, în lumea asta, așa cum e ea construită, n-ai nicio șansă să afli adevărul, oricare ar fi el, doar cel creat în interiorul lumii fiecăruia. Fiecare cu adevărul lui, cu propria lui normalitate.

José González – Hints. Nu e nimeni pe străzi, doar eu și muzica mea, nu cred să fi întâlnit mai mult de cinci, șase oameni. Oameni simpli. Sigur nu “lume bună”, fiindcă ăia nu umblă pe străzi în miez de noapte. De fapt, ăia nici nu prea umblă, doar cât să se dea jos din mașină și să se arate lumii, la diferite evenimente mondene. Ce e aia lume bună? Conform accepțiunii generale, când zici “lume bună” te referi la cei cu bani ori cu poziție socială. Și de ce sînt ăștia lumea cea bună? Doar pentru că așa se autoproclamă neo-burghezimea? Adică nu contează ceea ce te definește pe tine, ca om, și aici mă refer la valorile morale, sufletești, intelectuale? E de ajuns niște buzunare umflate ori poziția socială, obținută, și aia, tot datorită buzunarelor umflate. Și, gata, ești lume bună. Rahat.

Tony Iommi&Glenn Hughes – Savior of the real. Tocmai acuma ți-ai găsit să schimbi ritmul, tocmai când urc panta? Îmi potrivesc pașii pe noul ritm, unul alert, și, pentru un timp, gândurile au dispărut, bătăile inimii fiind, oricum, peste tot. Picioarele încep să ardă. Și mă bucur să regăsesc sentimentul ăla, atât de familiar, dar pe care aproape că îl uitasem, atunci când simți că ți-e greu, dar știi că, orice ar fi, poți. Și am iuțit pașii, un ritm nebun cu niște bătăi ale inimii deja ca niște tobe. Bum, bum, bum…

Sarmalele reci – Telefonul nu mai sună. Nici bum-bum-urile. S-au stins încet, lăsând locul muzicii. Și ce muzică frumoasă au putut să facă băieții ăștia de la Sarmalele reci. Adică piesa asta, pe care, dacă ai ascultat-o o dată, sigur o să o mai asculți. Extraordinară. Poate pentru versurile de dragoste, poate pentru acordurile deosebite, poate pentru vocea caldă a lui Zoli. “Ți-amintești îmbrățișarea, glasul, gustul și parfumul. Închizi ochii și-ți apare ea…”

Pearl Jam – The End. “I will take the blame, But just the same this is not me. You see? Believe… ” Unde să găsesc răspunsuri, unde să găsesc acel ceva care să îmi dea puterea să vindec, să repar urmele lăsate prin lumea din jurul meu, urme care s-au imprimat uneori fără voie? “Dacă tu, crezând că faci bine, de fapt faci rău?”, m-a întrebat odată, cineva. Și, de atunci, întrebarea asta o tot port cu mine. Și caut răspunsuri. Pe care nu cred că le pot găsi în lumea asta. Așa că încerc să-mi deschid și alte uși, către alte lumi. Dacă sînt. Dar, de ce n-ar fi? Iar dacă nu sînt și alte lumi, poate o să reușesc să creez una. Orice este posibil, trebuie doar să crezi.

Cine știe, într-una din nopți, poate o să alerg atât de repede ori atât de altfel, încât o să fac schimb: câte o bătaie a inimii pentru fiecare dintre lumile pe care o să le descopăr dincolo de “lumescul” ăsta din jur. Și, odată trecut dincolo, de ce nu te-ai putea întoarce? Doar pentru că așa am fost învățați, că asta-i tot ceea ce e? Orice e posibil.

Bum… un pas dincolo. Bum… un pas dincolo…

Călătoria a început.


Leave a Reply

Your email address will not be published.