Noaptea, alergând printre lumi

noaptea-alergandE aproape miezul nopții. Ca de obicei, în ultima vreme, iau pe mine echipamentul de alergat, apoi ies afară, în fața blocului. Îmi pun căștile în urechi, pun playerul pe redare aleatorie și pornesc. Și ca să mă delimitez, pentru un timp, de lumea din jur și cea a mea, dau muzica tare, atât de tare încât să nu aud sunetul pașilor, nici măcar bătăile inimii. Iar gândurile dispar, lăsând loc întunericului din jur, întuneric care, dezbrăcat de gânduri, devine prietenos. E ciudat cum totul se transformă atunci când nu e trecut prin prisma rațiunii, când percepi totul în jur simplu, fără curiozitate, fără semne de întrebare.
În dreapta mea, o mașină de poliție, cu luminile de semnalizare aprinse, era oprită, probabil, în spatele altei mașini, lucru care, în altă situație, mi-ar fi captat atenția, chiar și doar pentru un posibil subiect pentru un articol. De data asta, luminile albastre și roșii ale mașinii de poliție păreau niște licurici uriași în noapte, lucru care m-a făcut să zâmbesc. Fără întrebări, fără să văd altceva în jur, doar licuricii albaștrii și roșii care colorau noaptea, acolo și atunci. Am lăsat luminile în urmă și mi-am continuat alergarea în același ritm, pe străzi lăturalnice, pustii la ora aceea, de parcă totul era încremenit în timp. Doar eu și personajele fantasmagorice create de sunetele muzicii lui Riverside, pe care aproape că le simțeam alergând lângă mine. Apoi, după câteva minute, am ajuns, din nou, pe o stradă luminată, unde am dat de câțiva oameni. Preț de câteva secunde ochii înregistrau mici fragmente – o persoană vorbea la telefon, alta părea cufundată în gânduri, alta, probabil auzindu-mi pașii, s-a întors către mine, apoi s-a oprit, așteptând să trec. Am intrat din nou pe străzi lăturalnice. Același întuneric liniștit, netulburat de agitația oamenilor din timpul zilei. Și, ca și cum era firesc să fie așa, în căști auzeam acordurile muzicii lui Queensryche – “… It’s ok it’s just a dream I had/That there’s something out there/something, just out of reach”. După un timp am întâlnit, din nou, câțiva oameni, pe lângă care am trecut fără să mă observe, fiecare cu drumul lui în noapte, ei cu gândurile și problemele lor, eu cu Neal Morse – The door.
Din nou, pustiu, ca și cum noaptea ar fi creată pentru a curăța tot ce strânge ziua, cu bune și cu rele, pentru a lăsa loc pentru o nouă zi, în care lumile fiecăruia să poată să scrie câte ceva în condica de prezență pe care oamenii o numesc, simplu, viață.
Ciudat cum cântecele se succedau într-o ordine parcă aleasă de cineva în funcție de locul prin care mă duceau pașii. Pe când mă pregăteam să sar peste o băltoacă mare, dau cu ochii de doi adolescenți, care, ținându-se de mână, nici măcar nu și-au dat seama că am trecut pe lângă ei. Just breathe – Pearl Jam. Am zâmbit scurt, ca un salut adresat sentimentelor acelea frumoase care pluteau în aer, acolo, deasupra celor doi adolescenți îndrăgostiți, apoi mi-am continuat alergarea în noapte.
N-am mai întâlnit alți oameni. Pentru un timp sau poate o viață, am fost singur în întunericul din jur. Am iuțit pasul, tot mai tare, încercând să împing noaptea către dimineață, poate, odată cu lumina zilei, o să descopăr bucățile lipsă din mine, pe care, una câte una, o să le așez, în timp, la locul lor, în încercarea de a mă regăsi. Și, ca să nu mai fie loc de îndoială, cineva a ales piesa următoare – “Where the streets have no name”.


Leave a Reply

Your email address will not be published.