O gură de apă

bottled water glassÎnchis între gânduri, dar, totuși, liber. Și, alergând pe asfaltul șerpuind pe lângă pădure, privind văile adânci care însemnau pădurea verde de lângă mine, n-am putut să nu îmi aduc aminte de gura de apă pe care, cineva, un necunoscut, mi-a oferit-o atunci când, ajungând în vârf, părea că am nevoie.

Atunci când soarele te bate în cap, pantele abrupte ale muntelui par și mai abrupte, mai ales dacă nu-ți potrivești ritmul în mod corespunzător și alergi ca și când ai vrea să fugi de tine, așa cum fuge sângele din rana deschisă, și nu pentru a-ți face rău, ci pentru că, odată porțile deschise, nu poți să te împotrivești chemării necunoscutului libertății, reale sau nu. Dar cine să fie atent la ritm, când atâtea gânduri, atâtea trăiri au luat demult startul, depășindu-mă, trăgându-mă după ele, uneori sufocându-mă. Iar când am ajuns, într-un final, gâfâind, în vârf, m-am oprit din alergare, apoi, după ce mi-am scos căștile din urechi, am privit în jur: lângă una din mesele de piatră de acolo, un biciclist era, și el, oprit într-o pauză, așteptând, așa cum mi-a spus mai târziu, să apară și prietenii lui, care trebuiau să ajungă dintr-un minut în altul. “Apă?”, m-a întrebat, simplu, necunoscutul. Am răspuns dând din cap că da, fiindcă gura îmi era uscată de la căldură și efort, și, cu gândurile încă alergând, nu mi-am dat seama că trebuie să desfac dopul, noroc cu biciclistul, care mi-a spus, zâmbind, că trebuie să-l desfac, altfel nu pot să beau. O gură de apă. Atât am băut. O gură de apă. Mai era ceva apă în bidon, iar omul de lângă mine, văzând că eu am nevoie de apă mai mult decât el, mi-a spus că pot să beau câtă vreau. Dar mi-a fost de ajuns o gură de apă. Și nu pentru că mi-a potolit setea, cât de cât, ci pentru că gestul ăla, simplu, venit de la un necunoscut, gestul ăla de a oferi unuia, un străin, apă, doar pentru că ți se părea că are nevoie mai mult decât tine, gestul ăla pentru mine a deschis o fereastră prin care am reușit să văd umanitate, așa cum, din păcate, nu există decât foarte foarte puțină în lumea asta individuală, instinctual egoistă. Un gest simplu. O gură de apă. Dar, extrapolând, gestul de a oferi cuiva ceva ce are nevoie înseamnă mult mai mult, poate însemna mult mai mult. O gură de apă oferită cuiva care are nevoie poate face diferența, poate însemna hrană pentru cineva care moare de foame, poate însemna o mână de ajutor pentru cineva căzut la pământ, poate însemna o mângâiere pentru cineva aflat în suferință, poate însemna colacul de salvare pentru cineva care se îneacă în oceanul nepăsător din jur, poate însemna acel ceva care poate să schimbe lumea, la propriu. Pentru că, dacă toți, ori mult mai mulți, ar oferi celorlalți doar pentru că au nevoie, simplu, fără a aștepta ceva în schimb, ci pur și simplu pentru a ajuta, sigur lumea ar arăta altfel. Dar cine să ofere o gură de apă? Cei mai mulți vor ridica nepăsători din umeri, întrebându-se și întrebându-te, sec, “cine te-a pus să alergi ca nebunul?” Dar nu e mult mai simplu să oferi, decât să te tot întrebi și să încerci să te faci că plouă, ori să arăți că tu, de la înălțimea importanței existenței tale, n-ai cum să cobori, doar ca să oferi o gură de apă? Ba da, dar, cel puțin aici, în lumea îndobitocită de “valorile” civilizației contemporane, a oferi pare o noțiune abstractă, un semn de slăbiciune chiar.

Ne-am salutat, apoi a mers fiecare pe drumul lui. Biciclistul, cu prietenii lui, mai departe, prin pădure, eu, pe drumul de întoarcere, alergând pe lângă aceeași pădure pe lângă care am venit, pe lângă aceleași văi adânci brăzdând pădurea, dar cu urmele lăsate de gestul unui necunoscut, undeva în vârful Meseșului, gest care, cel puțin pentru mine, e doar încă o piatră așezată în fundația convingerii că, totuși, în ciuda mersului ereditar nepăsător al lumii, umanitatea mai are o șansă. O gură de apă. Ce mult poate însemna câteodată…


Leave a Reply

Your email address will not be published.