O mamă cu doi copii pe stradă și muzica rock

”Mamaaa, uhu uuu, I don’t want to die…”, am auzit un glas de copil cântând tare, pe stradă. M-am uitat în jur, să văd cine cântă. Doi copii, doi băieței, ținându-se fiecare de mâna mamei, unul în stânga, altul în dreapta, mergeau pe stradă cântând.

Au trecut prin fața mea, și cum drumurile noastre mergeau în aceeași direcție, m-am luat după ei, la o oarecare distanță.

”I sometimes wish I’d never been born at all…”, am cântat și eu, împreună cu cei doi copii. Ei în gura mare, eu mai mult șoptit, chiar dacă nu mai era nimeni altcineva pe stradă. Și nu pentru că m-ar fi luat rușinea. Mi se întâmplă de multe ori să cânt pe stradă, suficient de tare încât cântatul meu să ajungă și la cei pe lângă care trec. Însă sufletele de copii au o chemare atât de puternică, încât n-ai cum să nu o asculți. Și chiar dacă timiditatea ar vrea să îmi închidă gura, continui să cânt. La fel ca acum, într-un fel de trio improvizat cu cei doi copii care se țineau de mâna mamei. Deci nu din cauza timidității cântam mai mult șoptit, dar n-am vrut să stric farmecul cântatului în gura mare a celor doi copii.

De la Queen, la Disturbed – Sound of silence -, trecerea a fost atât de rapidă, de parcă erau una și aceeași melodie. Din nou, am cântat deodată cu cei doi copii, la fel ca până atunci, ei în gura mare, eu mai mult șoptit.

”Hello darkness, my old friend, I’ve come to talk with you again…” s-a auzit pe strada cu patru suflete. Și, de data asta, cântatul meu șoptit a căpătat ceva amploare. Suficient cât să ajungă la urechile unuia dintre băieți, care i-a făcut un semn cu mâna fratelui său: vezi că-i careva în spatele nostru. Fără efect însă. Cântatul cu voce tare nu poate fi întrerupt doar pentru că nu ești singur pe stradă.

La ”…Within the sound of silence…”, ne-am despărțit, fiecare cântând pe drumul lui: cei doi copii, de-o parte și de alta a mamei, la fel de în gura mare ca până atunci; eu, mai mult șoptit: ”…in the soooound of sileeeence…”.

I-am reîntâlnit după câteva minute, chiar în fața blocului unde locuiau. Le-am zâmbit larg, chiar dacă nu m-au văzut. Cum să nu le fi zâmbit? Cei doi copii (la fel și părinții lor, că de la ei aud muzica asta) sînt un semn că în ciuda asaltului agresiv al subculturii, sub toate formele și cu nume sonore, promovată și răspromovată din toate părțile, muzica adevărată își păstrează locul ei. Acolo, în inimile celor pentru care muzica înseamnă, în primul rând, a simți.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *