O noapte deasupra stâncilor, în lumea minunată a Platoului Ponor de la Tusa. Limpede nu poți vedea decât cu inima. Ielele zănatice

Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii. De asta, limpede nu poți vedea decât cu inima. Și chiar dacă ochii îți descriu, vizual, lumea din jurul tău, totuși, când ești într-un loc din atât de frumos, cu o magie care e omniprezentă, îți dai seama ce a vrut să spună Antoine de Saint-Exupéry. Cel care a reușit să-l aducă la viață pe Micul Prinț, nu cel din carte, ci acela pe care unii oameni, puțini, foarte puțini, îl poartă în suflet. Acei oameni pot să vadă cu inima.

Am ales să ne petrecem două zile și o noapte sub cerul liber de dragul de a putea vedea cu inima. Și pentru că locul ăsta superb de deasupra stâncilor, de pe Platoul Ponor din Tusa, are o magie aparte, deși am mai fost acolo de câteva ori, am ales să ne reîntoarcem. Într-un fel de frăție a prieteniei. Și, așa cum mi-a spus Andrei, suntem norocoși. Pentru că putem să fim una cu frumusețea naturii, pentru că putem să fim liberi, pentru că putem alege să trăim altfel. Și, mai ales, suntem norocoși că ne avem ca prieteni.

Prietenia… E nevăzutul care dă frumusețe oamenilor. Și aici nu e vorba despre prietenia de complezență ori ”gașcă”. Ci acel ceva pe care-l simți, pe care poți să-l vezi limpede doar cu inima. Și nu contează cât, ce, cum, unde, de ce… Contează momentul. Contează ca, atunci când îl privești pe celălalt, să îl vezi cu inima.

Ne-am strâns patru și am ales să ne petrecem sfârșitul de săptămână sus, pe platou

La porțile caselor satelor prin care am trecut, în timp ce mergeam cu mașina către locul unde urma să campăm, am văzut agățate ramuri de tei, și imediat am auzit-o pe Florina spunându-ne: ”Trebuie să vă zic neapărat ceva, dar aștept să ajungem, și de abia apoi o să vă zic”, ne spunea Florina. Acuma, cel puțin pentru mine, era clar ce voia să spună. Adică nu ce voia, ci încotro voia să bată, adică înspre ceva povești de groază. Sau, mai pe șleau, că tot eram ajun de Rusalii, se spune că nu e bine să mergi pe câmp ori în pădure, pentru că Ielele te pot prinde și te pot pedepsi. În zilele ăstea, se spune că ielele îi înnebunesc pe oameni. Serios? Păi, într-o lume normală goală, rece, nepăsătoare, egoistă, plină de ură și cu vanitatea conducând turma umană înspre un țarc al neființei, să fii nebun e, cred, cel mai bun și frumos lucru. Cel puțin la asta mă gândeam, stând culcat în iarbă, deasupra stâncilor, atunci când poveștile de groază ale Florinei prindeau contur.

Însă, înainte ca Florina să mă sperie cu poveștile ei, după ce am ridicat tabăra și am mâncat câte un sandviș, am făcut o mică incursiune în jur, am coborât la baza stâncilor, pentru o tură scurtă pe lângă stâncile masive, dure, de la marginea pădurii. Și, deși aveam furnici pe toată talpa, vorba lui Alexandru Andrieș, atunci când am ajuns lângă stânci, eram aproape sigur că o să le dăm ocol, și atât. Spre bucuria mea, însă, Andrei a fost stârnit de poveștile mele despre hornul-crevasă dintre stâncile imense, și a dat semne de curiozitate. Numai bine pentru mine, că aveam pretext, acum, ”că doar n-o să-l las pe Andrei fără cineva care să-i asigure spatele”. Așa că am lăsat aparatul de fotografiat la baza stâncii, le-am spus Ginei și Florinei să rămână acolo, că mă întorc după ele, și, împreună cu Andrei ne-am bucurat de cățărarea prin hornul-crevasă. Da, știu că ăstea, crevasele sunt niște despicături într-un ghețar montan, dar pentru mine despicătura asta dintre stânci așa îmi părea. Horn-crevasă, pentru că, în ultima parte a crevasei, trabuia să urci printr-un fel de horn, adică un puț fără prize, în care trebuia să te folosești de brațe și picioare și să te împingi de pereți, în sus.

Am ajuns în vârf, apoi înapoi la fetele care așteptau cuminți, și ne-am continuat drumul.

”Aparatul foto unde e?”

”Fir-ar, l-am uitat la baza stâncii”.

Noi și ielele

În tradiţia populară, Rusaliile sunt nişte fiinţe fantastice, malefice, asemănătoare ielelor, care umblă prin văzduh începând cu ziua de Strat de Rusalii şi provoacă mult rău oamenilor: îi pocesc, îi schimonosesc şi îi înnebunesc pe toţi cei care nu le respectă zilele. Conform unora, în vechime, femeile nu lucrau nimic în toate miercurile care se derulau de la Stratul de Rusalii până la Duminica Mare. Pentru a apăra gospodăria de invazia acestor spirite, în sâmbăta Rusaliilor oamenii obişnuiesc şi astăzi, în virtutea tradiţiei, să pună la porţile caselor ramuri verzi de tei, plantă despre care se spune că alungă duhurile rele. În tradiţia populară s-a înrădăcinat ideea că-i pedepsesc pe oamenii răi, pe cei care nu le respectă zilele sau care dorm noaptea sub cerul liber.

Acuma, de ce să-i pedepsească pe cei care dorm sub cerul liber? Pentru că aleg să fie aproape de natură? Mai degrabă să-i pedepsească pe cei pentru care a fi liber înseamnă a se uita la televizor, a naviga pe internet, ori a merge la nunți și alte din ăstea, și atât. Să-i pedepsească pe cei care, atunci când văd că se întâmplă să fie cineva rănit ori care are nevoie de ajutor, în loc să întindă o mână de ajutor, își scot smartphone-urile și filmează rânjind satisfăcuți că au ce să posteze pe facebook. Cei care aleg libertatea de a dormi sub cerul liberi sunt cei care refuză să se conformeze la toate astea. Și atunci, de ce să fie pedepsiți? Deși, dacă stai să te gândești, privind la societatea umană, cei care-s altfel și refuză să se conformeze sunt, într-un fel sau altul, pedepsiți. Dar, totuși, într-un loc atât de frumos ca cel în care ne-am așezat tabăra, până și ielele, fecioare ăstea zănatice, cu mare forță de seducție și cu puteri magice, cred că se bucură că întâlnesc oameni care pot să vadă cu inima. Ori cel puțin asta îmi spuneam eu, noaptea, ascultând, fără voie, poveștile de groază. Îmi spuneam asta nu pentru că mi-ar fi frică de iele, ființe supranaturale sau monștri, mai ales că tocmai ce le-am cântat un cântec proaspăt compus, cu niște versuri inventate atunci și acolo, lângă focul de desasupra stâncilor, unde am ales să ne petrecem noaptea. Plus că-s aproape de-al lor. Însă imaginația, în loc să țină cu mine, că doar e a mea, ținea cu poveștile de groază.

Drept urmare, deși de abia așteptam să îmi petrec noapte în hamac, după atâta ”groază”, am lăsat naibii hamacul (că n-aveam chef să mă tot uit peste marginea hamacului: ”bă, e careva acolo?”), și m-am băgat în cortul lui Andrei, la adăpost, cică. Și s-a dus somnul pe urma poveștilor, pentru că a fost atât de cald, încât n-am dormit aproape deloc. Deși, dacă m-aș fi gândit că ielelor ăstora le place să danseze mai mult goale, cred că aș fi ales hamacul, nu de alta, dar cui nu i-ar plăcea să vadă niște fecioare zănatice dansând aproape goale?

Am ieșit din cort pe la șase dimineața. Amețit de la căldură și nesomn, m-am întins pe iarbă, pentru că hamacul îl strânsesem înainte de culcare, și oricât l-am sucit pe Andrei, care dormea buștean, în toate părțile, căutând hamacul, nu l-am găsit. Gina, care s-a trezit și ea, l-a găsit imediat – era chiar la ieșirea din cort. L-am luat, l-am agățat între copaci și, respirând ușurat, m-am întins cât eram de lung și am dormit liniștit vreo oră și ceva. Fără grija ielelor, legănat ușor de foielile mele dintr-o parte în alta.

N-am plecat acasă înainte să ne umplem burțile cu frăguțele aflate pretutindeni, și pe care le-am savurat mormăind de plăcere.

Ce frumos e platoul ăsta Ponor! De fapt, ce frumoasă e natura…


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism!
Orice sumă contează!

Mihai Calin Paval
RO53INGB0000999901462814
ING Bank

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *