Întotdeauna când ajung în Șimleu, merg să văd locurile, lucrurile care mi-au devenit dragi, dintr-un motiv sau altul. Și aproape toate poartă amprenta timpului, și poate tocmai de asta îmi plac.
E drept, în lumea termopanului, a liniilor drepte și lipsite de orice urmă de creație artistică, patina asta a timpului pare, pentru mulți, doar un semn de delăsare, un fel de a spune că nu se are grijă de oraș. Însă tocmai asta face diferența dintre un oraș anost, care nu spune nimic, și un oraș cochet, care își păstrează farmecul de odinioară. Și tocmai asta înseamnă a avea grijă de oraș, a-i păstra povestea la vedere. Și, da, Șimleu Silvaniei are un farmec aparte și datorită acestei prezențe a istoriei orașului, pe care o regăsești pe multe din străduțe, pe multe din clădiri.
Unul din aceste locuri, unde merg de fiecare dată, e poarta din imagine. Nu știu de ce, dar întotdeauna am privit-o ca pe o poveste. Îmi place foarte mult atât poarta în sine, felul în care e făcută, cât și ancadramentul (mai puțin ”căblăraia” și țeava de gaz) și micuța pancartă pe scrie, simplu, ”Reparații încălțăminte”. Imaginea porții ăsteia mă duce, de fiecare dată, cu gândul la poveștile copilăriei, și stau, uneori, minute în șir privind-o, așteptând să înceapă filmul poveștii. Poate părea pueril. Poate părea chiar prostesc. Însă fără poveste, un oraș e doar un oraș ca oricare altul, oricât de ”îngrijit” ori modern ori ”smart” ar fi. Șimleu Silvaniei e un oraș a cărui poveste, a cărui istorie e încă prezentă pe străduțe, pe clădiri, pe pantele abrupte ale Măgurii. Iar asta îl face un oraș cu adevărat frumos.
