O solitudine descătușată plus o solitudine descătușată egal dincolo de singurătate

Toți sîntem singuri. Cei care sîntem noi înșine, nu doar parte dintr-un mecanism social cu mentalitate de turmă.

Solitudinea asta are ceva aparte. De aici, din mijlocul unui ocean imens, unde ești doar tu, se naște creația. Sau, mai bine zis, acel act de creație care înseamnă ceva, care are amprenta originalității.

Solitudinea asta, deși poate părea aiurea spus, nu e despre a fi singur. E despre a avea un loc doar al tău. Un loc unde poți să fii orice, poți să faci orice, poți să îți lași imaginația să îți contureze visele.

Operele de artă… De fapt, arta în sine e rezultatul acestei solitudini, și te arată pe tine, creatorul, așa cum ești.

Și în iubire e la fel. Două solitudini puse laolaltă înseamnă cel mai frumos lucru atunci când iubești, când chiar iubești și te arunci cu capul înainte: singurătate în doi. Iar singurătatea asta în doi te arată așa cum ești. Asta, desigur, dacă ceea ce contează e partea cu suflet. Dacă nu, atunci îți faci ”casă” și pui murături pe iarnă.

 A cincea ediție a actului de avangardă Ursuz și Amuz a fost despre mai multe solitudini puse laolaltă. Ce se întâmplă când mai multe solitudini se găsesc unele pe altele? Nu mai ești singur, fie chiar și pentru un timp. Asta s-a întâmplat la Charlie-s, în Zalău, într-o zi de joi, la început de iunie.

Chiar, ce frumos e în iunie… Cireșarii știu asta cel mai bine.

Avangardă…

Avangardă…

Avangardă…

Ori de ori câte ori ai repeta cuvântul ăsta, înțelesul lui se schimbă, chiar dacă rămâne, în sine, același.

E despre cei care se aruncă cu capul înainte, fără să știe ce îi așteaptă, fără să îi intereseze ce îi așteaptă dincolo. La fel cum e despre cei care deschid și alte uși decât cele cu care te-a obișnuit lumea.

E despre a închide ochii ca să vezi mai bine.

E despre a folosi simplitatea ca mod de a arăta acea parte a artei pe care o simți înainte de a o înțelege. Și, după ce o simți, nu mai contează ”înțelegerea”. În artă nu există rațiune. Există doar a simți.

Avangardă…

Un creion rupt în două egal două creioane. Cu o jumătate de creion poți să scrii atât de multe…

Mi-ar fi plăcut să pot trage cu ochiul la ceea ce au scris pe foaia de hârtie cei care au răspuns întrebărilor Luizei. Foarte faine întrebările, de altfel. Toate șase. Nu le mai țin minte, dar în acel moment s-au amestecat cu solitudinea mea. Aș fi vrut să răspund ceva inteligent, ceva creator, ceva cu substanță. Eu, cel om mare. A răspuns celălalt. Cel pentru care naivitatea specifică copilăriei e mai presus de cuvinte.

Răspunsuri:

la prima întrebare: hmmm…

la a doua: hmmmm….

la a treia: hmm…

la a patra am desenat pe foaia albă de hârtie niște nori

la a cincea: știți jocul acela cu x și 0? Asta am răspuns. M-am jucat x și 0. Nu a câștigat nici cel mare, nici celălalt.

la a șasea: … (puncte puncte puncte)

Dacă vreți să aflați întrebările, întrebați-o pe Luiza. Sau poate le scrie careva după ce citește rândurile ăstea.

Ursuz și Amuz e un act de avangardă autentic. E un act cultural care deschide uși. E despre suflet. Și înseamnă atât de mult asta, într-o lume în care magazinele de suflete au dat, de multă vreme, faliment. Acum se vând clișee.

Am pus (dacă nu v-ați dat seama, deja) un videoclip cu câte ceva filmat la Charlie-s, cu Luiza și Sergiu. Uitați-vă. Ascultați. Simțiți.

Și mai e ceva foarte fain la actul ăsta de avangardă. La final, lumea rămâne acolo, la ceea ce se cheamă socializare. Asta dacă nu ești de pe altă planetă. Dacă ești, te uiți în jur, îi vezi pe ceilalți vorbind unul cu altul. Apoi te vezi pe tine, de unul singur. Îți iei solitudinea, urci în nava ta spațială imaginară și pleci acasă, pe planeta de unde ai venit. Dar chiar și atunci e fain. Pentru că ai văzut că lumea asta mai are o șansă. Datorită artei. Și îți spui că o să mai vii.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *