Îmi place să-l descopăr, să-l redescopăr de fiecare dată când mă plimb prin Șimleu Silvaniei, un oraș pe care l-am ”adoptat” încă de prima oară când am ajuns acolo, acum mulți ani. E genul de oraș care nu are aproape nimic din agresivitatea urbană, și chiar dacă sunt și zone unde nu-ți face nicio plăcere să mergi, totuși, orașul ăsta e unul dintre puținele care te îmbie la plimbare. Poate datorită liniștii străduțelor pe care mă plimb, de obicei, poate datorită promenadei râului Crasna, care are un farmec aparte, poate datorită felului meu de a privi micul și cochetul oraș de sub Măgură. Însă, cel puțin pentru mine, a mă plimba de unul singur pe străduțele orașului e ca un fel de împăcare cu lumea oamenilor.
Șimleul are darul de a-și lăsa povestea să fie descoperită în te miri ce, de la unele detalii ale Cetății Bathory, la casele vechi, a căror patină a timpului e absolut superbă, chiar dacă prin ochii unui orășean pot părea doar că sunt neîngrijte. Însă tocmai asta – patina timpului -, face ca Șimleu Silvaniei să fie altfel decât alte orașe, unde urbanizarea la ”hei rup” nu a mai lăsat loc de poveste.
Aici, în Șimleu, într-o zi însorită de decembrie, m-am plimbat și am lăsat povestea să mă însoțească.
