Se prea poate ca acel ”ce bine a fost odată…” să fie doar un fel de nostalgie a ceva ce nici măcar nu ai trăit, dar îți este mult mai aproape decât lumea de azi. Se prea poate ca tot ce ține de ”progres”, de coduri QR, de carduri de tot felul, de telefoane pe post de portofel, de inteligență artificală să fie calea normalității unei societăți umane care își urmează cursul firesc al dezvoltării. Se prea poate ca ”ba pe-al mă-tii!”, acest laitmotiv contemporan, omniprezent în tot și în toate, să fie calea cea bună într-o lume condusă și măcinată de ură, fie ea socială, religioasă, politică sau de orice alt fel. Se prea poate ca lipsa empatiei, egoismul atroce, goana permanentă după ”să îmi fie mie bine” să fie motorașul care îl împinge pe om înainte. Se prea poate ca a-i întoarce spatele aproapelui tău să fie acel ceva care te pune pe tine, trăitorul zilelor noastre, la adăpost, și, ca atare, nimic în afară de confortul tău personal să nu poată să te mai impresioneze într-atât încât să întinzi o mână de ajutor, oricui. Se prea poate, dar asta nu-i o lume pe care să mi-o doresc să fie și a mea.
Dacă e să fim sinceri, rețelele de socializare au și câte ceva bun (foarte, foarte puțin, dar au). De asta, de altfel, încă mai am cont de facebook. Acel ceva sînt oamenii care fac ceva, care sînt mândri de ceea ce fac, care sînt sinceri în ceea ce spun, care construiesc, care creează, care fac ceea ce fac și pentru alții, chiar dacă asta înseamnă a-și vinde rodul muncii lor (și e absolut firesc asta).
Într-o zi de sâmbătă am cumpărat o pâine de la Bunătăți din Domnin. Așa se numește contul de pe facebook. Mi-a plăcut felul entuziast în care scrie despre produsele pe care le face. Mi-a plăcut că face doar atât cât să nu fie prea mult, un fel de ”dacă vrei ceva din ce vezi la mine, îți fac și ție”. Îmi plac acele ”nu afaceri în sine”, care se apropie cel mai mult de ceea ce se chema odată troc, care nu se pot plăti cu cardul, ci e nevoie de interacțiunea umană, chiar și prin terți.
Am cumpărat o pâine de la Bunătăți din Domnin. Am primit-o sâmbătă seara, caldă încă. Am tăiat o felie mare și am mâncat-o cu poftă. E foarte bună, am savurat fiecare îmbucătură. În timp ce mâncam, mi-a venit în minte, de nicăieri parcă, mai ales că nu-s, nici pe departe, un om religios (credința nu e același lucru cu religia): Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi… Da, asta poate să însemne orice asta, nu doar pâinea în sine, până la urmă e simbolul vieții. Însă, într-o zi de sâmbătă, a fost o pâine. Una pe care am cumpărat-o din Domnin. O pâine care a fost frământată dimineața și am primit-o seara, încă aburind.
