Am lăsat umbrele
să mi se așeze pe mâini,
acoperind tăcerea pământului
cu ce a mai rămas
din sunetele riturilor
de început de lume.
Și îngeri prinsu-s-au să zboare
în cerul reinventat
dintr-un câmp de vise,
din rugăciuni
cântate altfel decât
prin cuvinte.
Și piatra s-a prins de piatră,
crescând scări
către acel cer spre care
creștem cu sufletul la vedere.
Și dintre toate
păsările timpului,
una mare, albă,
mi s-a așezat pe umeri
dezlegându-mă de pământ
cu o singură șoaptă:
Eu sunt tu!
