Cum urci dealul, pe drumul care duce către Aghireș, la stânga e un drum auto forestier care duce în pădurea Meseșului. Un drum pe care foarte mulți zălăuani au fost măcar o dată, la plimbare, la cules de ciuperci, la picnic ori cu bicicleta. Pentru cei din urmă, pădurea devine un partener de pedalat, scoțând-le în cale drumuri forestiere, cărări, poienițe, toate ca să te facă să vrei și mai mult. Și, fie că e vorba despre spiritul de competiție, cel care te împinge să mergi tot mai repede, să „șerpuiești” printre copaci ori să sari peste gropi ori șanțuri, ori să-ți dai drumul de nebun pe pantele abrupte, fie că e vorba doar de nevoia de libertate, acea libertate pe care bicicleta ți-o poate oferi, locul acela este, pentru pasionații de mountainbike, un fel de „it’s a must”. Iar pădurea nu te dezamăgește niciodată, lăsându-te să descoperi că și pe acolo se poate, și pe acolo se poate, de ce nu și pe acolo…
La stânga, prin pădure, departe de agitația motorizată
Odată ajuns în vârful dealului, dacă vrei să scapi de agitația din jur, tot ce trebuie să faci e să o iei la stânga, pe drumul forestier, cel care te duce în pădure. Doar câteva zeci de metri, pedalând pe lângă lanul de grâu, dincolo de care orașul se face tot mai mic, până dispare, lăsând locul verdelui pădurii și, mai ales, liniștii. O liniște care aproape te îmbată. O liniște care îți insuflă energie, care aproape îți dă aripi, așa că pedalatul aproape că devine un fel de zbor, e drept, imaginar, dar senzația e aceeași. Cei care au pedalat pe acolo sigur cunosc senzația. E acea senzație de „beție a libertății pe bicicletă” care te face să revii, indiferent de anotimp, în locurile acelea.
Acuma, odată ajuns în pădure, poți să alegi orice drum care îți iese în cale, poți chiar să-ți creezi unul imaginar, doar al tău, în pădure nu există limite pentru cei pedalând. Te ridici de pe șa, căutând, de fapt, mai mult adulmecând, cărările pe care ai putea să mergi, ori pedalezi liniștit, un fel de plimbare de dragul pedalatului prin natură. Senzația e aceeași. Că poți să mergi oriunde. Și chiar poți să mergi oriunde, chiar dacă, uneori, trebuie să te dai jos de pe bicicletă și să împingi. Dar dacă o iei pe drumul din dreapta, cel care duce către poiană, cea pe care o cunosc toți cei care au trecut pe acolo, și urci prin pădure, după câțiva kilometri de urcuș, tot la dreapta, dumul duce către pășune, și, odată ajuns acolo, priveliștea merită tot efortul.
Pășunea
Cum ieși din pădure, în fața ta se întinde pășunea. O pășune ca toate pășunile, și, totuși, nu chiar. Pentru că pășunea asta pare ca un fel de rampă de lansare pentru împătimiții de pedalat prin natură, drumul acela curgând prin iarba arsă de soare, galbenă-portocalie, nu are cum să nu te facă să-ți asculți imboldul de a lăsa bicicleta liberă, să uiți de frâne, să nu-ți pese că s-ar putea să cazi, bucurându-te că ești acolo, doar bucurându-te că ești acolo. E drept, s-ar putea să ai „norocul” să dai peste turma de oi, și evident, câinii care-și fac veacul pe acolo, dar și asta face parte din natură, plus că, dacă ești stăpân pe tine, dacă ceea ce spui prin atitudinea ta e că nimic nu are cum să te atingă, chiar așa va și fi. E un fel de lege a naturii.
Drumul care curge prin pășunea aceea, acum galben-portocalie, te îmbie să-l urmezi. Însă, jos, în dreapta ta, poiana pe lângă care ai trecut nu cu mult timp în urmă, te cheamă într-acolo. Așa că lași drumul și pedalezi prin iarba aceea, incredibil colorată, iar după ce treci de cei câțiva copaci mai mari, din apropiere, ajungi la marginea unei pante abrupte. Chiar abrupte. Acuma, dacă ești destul de „nebun”, nu stai să te întrebi dacă e bine să faci asta, ci, pur și simplu, strângi ghidonul în palme și îți dai drumul. Ori poți să alegi varianta mai domoală, coborând prin dreapta sau prin stânga pantei, trecând peste mușuroaiele de pământ ori prin hârtoapele ascunse de iarbă. E la fel de frumos, orice ai alege.
Poiana de la poalele dealului pe care tocmai l-ai coborât devine, fără să-ți propui asta, loc de popas. Și nu pentru că ai obosit, ci pentru că e atât de plăcut să te așezi pe iarbă și să lași liniștea din jur să îți vorbească ca unui vechi prieten. Și-apoi, de ce te-ai grăbi să pleci de acolo? Doar ca să ajungi, din nou, în mijlocul vuietului neîntrerupt al unei lumi motorizate, al unei lumi care nu știe să se oprească în loc, care nu știe să existe altfel, decât pe fugă, ca un fel de goană spre a nu mai fi? Așa că, de ce te-ai grăbi să te întorci acolo? Nu mai bine mai rămâi puțin liber, folosindu-ți simțurile ca un fel de ancore, care să te lase să mai guști puțin din sentimentul de invincibilitate și din libertatea pe care ți-o dă natura, atunci când, lăsând la o parte prejudecăți ori preconcepții, o îmbrățișezi cu toată ființa ta?