Am părăsit frumoasa Croație însoțiți, chiar înainte de trecerea la punctul de frontieră, de niște fluturi, care au zburat pe lângă noi când dintr-o parte, când din cealaltă, și am zis că-i numai bine că ne mai distrag atenția de la panta abruptă pe care tocmai o urcam nu cu foarte mult elan, dar nu din cauza dificultății, ci pentru că ne părea rău că lăsăm în spatele nostru locurile deosebite prin care am trecut. Am intrat în Crna Gora, adică Muntenegru, și ne-am zis că mare lucru nu o să prea avem ce face în Herceg Novi, mai ales că am mai trecut pe lângă oraș, din sens opus, și nu ne-a prea lăsat o impresie plăcută. Dar, dacă am hotărât că oprim aici, mai ales că am găsit cazare ieftină, asta e, o să găsim noi ceva de făcut. Și a fost cam ca în basmele cu mârțoaga care, după ce mânca jăratic, se transforma în ditamai calul năzdrăvan cel zburător. A fost cea mai mare surpriză de până acum, Herceg Novi, chiar și fără jăratic, ne-a încântat de-a binelea, din multe puncte de vedere. Orașul fortăreață, construit în 1382 de regele bosniac Stjepan Tvrtko I, e plin de istorie, și, dacă am fi putut, sigur am mai fi rămas, măcar o zi, să putem să admirăm orașul vechi pe îndelete, cu ale lui biserici, clădiri ori fortărețe. Plus că aici am mâncat cele mai bune prăjituri din lume.
Ultimii kuna. Un prosop ciudat
Am trecut, la începutul etapei ăsteia, prin Dubrovnik, iar cei câțiva kilometri pe străzile foarte aglomerate, și foarte abrupte, ne-au pus la încercare. Adică, vrei nu vrei, chiar dacă simți că îți plesnesc mușchii de la picioare, n-ai ce face, că nimeni nu stă în spatele tău, străzile devenite înguste de la mașinile parcate peste tot, la marginea drumului, nelăsând prea mult loc, așa că, de multe ori, s-a întâmplat să încăpem cu bicicletele la centimetru printre autobuze, camioane sau mașini. Norocul nostru a fost că nu a mai fost la fel de cald ca în zilele trecute, doar 38 de grade Celsius, asta făcându-ne să și glumim, zicând că, la temperatura asta, după ce ne-am obișnuit cu 42, 44 ori chiar 51 de grade Celsius, ar cam trebui să luăm ceva haină groasă pe noi, să nu răcim.
De luat haine groase, n-am luat, dar am luat pantele una după alta, până am trecut în Muntenegru, nu înainte să o pomenim, din nou, pe Ivana, gazda noastră din satul de munte de lângă Makarska, care ne-a fost ca un prieten vechi, în cele două zile petrecute acolo, și care, de când am plecat de la ea, ne lasă mesaje pe facebook. ”Chiar ați venit cu bicicletele din România? Chiar chiar? De necrezut, dar ce frumos…”, ne-a spus de câteva ori, venindu-i greu să creadă că cineva face chestii din ăstea. Acuma, toți cei pe la care am trecut au fost primitori, dar Ivana a fost… mai specială, lăsându-ne un sentiment plăcut, acela al prieteniei.
Ultimii 40 și ceva de kuna i-am cheltuit pe sucuri, chiar dacă, de data asta nu simțeam nevoia de combustibil. Dar așa, ca pretext că ne oprim să ne hidratăm, am mai stat puțin la umbra pinilor, lângă chiparoși, ori pe băncuța din fața mănăstirii de piatră, pe care am găsit-o acum… nici nu mai știu câte zile, când am intrat în Croația. Apoi am intrat în Muntenegru, și, după vreo trei kilometri pe strada principală foarte îngustă a orașului Herceg Novi, am ajuns la punctul de oprire pe ziua asta.
Ne-am împăștiat bagajele prin cameră, apoi am intrat primul la duș, bucuros nevoie mare că am găsit un prosop uriaș, cu care să mă șterg, și pe care puteam să-l folosesc pe post de halat, până îmi spălam hainele transpirate. Am ieșit din baie înfășurat în prosopul uriaș, apoi, mă uit la paturi. Toate cele tri paturi din cameră aveau câte două prosoape , atunci cum de al meu are trei, că, uite, pe patul meu mai sînt două prosoape? Apoi îmi dau seama că-s cam tăntălău. Bucuros de prosopul uriaș, nu mi-am dat seama că, de fapt, prosopul era pătura cu care să mă învelesc la noapte. L-am întins frumos pe pat, să se usuce, și am ieșit să vizităm orașul.
Ancore uriașe. Orașul fortăreață
Ce putem să vedem? Păi, din câte am citit, orașul vechi ar fi de vizitat. Și am pornit într-acolo. Prima oară am dat de un fel de cimitir al ancorelor, un loc aflat lângă o biserică veche, unde niște ditamai ancorele, vechi și ele, erau așezate lângă pereții de piatră. Când am dat cu ochii de ele ne-am zis că, fie și doar pentru atât, și a meritat să oprim aici, mai ales că peisajul, de acolo de unde eram, e superb. Am descoperit apoi un platou din piatră, de pe care se vede până hăpt departe, o biserică din secolul XV, școala veche de muzică, clădiri rămase la fel ca acum câteva sute de ani, și ne-am zis că, după ce am văzut toate astea, nu are ce să ne mai surprindă, adică, pe bune, ce ar mai fi de văzut? Apoi, urcând la nimereală pe trepte, am văzut un indicator: ”Fortress Kanli Kula”. Ce-o mai fi și asta? Iar asta chiar a fost. Chiar nu ne-am așteptat la așa ceva.
Fortăreața, construită în 1539 de turci, bine conservată și restaurată, așezată în vârful pantei, e uriașă, zidurile ei părând un fel de labirint, și tot fugind de jos până sus, pe scări, pe ziduri, ca să fac o fotografie reușită, parcă a fost ca în poveștile copilăriei, când mă minunam de năzdrăvăniile lui Nică, din poveștile lui Ion Creangă, Amintiri din copilărie. Fiecare cotlon, fiecare treaptă, fiecare crenel erau ca niște povești care au prins viață (la nivelul inferior, pe vremuri, erau niște închisori, se zice, înfiorătoare, ăstea bine că n-au prins viață), și pe care noi, veniți pe biciclete de departe, am avut șansa să le descoperim, niște amintiri din istorie. În mijlocul fortăreței e construită o scenă, pe care au loc diferite evenimente culturale, festivaluri de muzică sau de film.
Fortăreața Forte Mare, construită și ea tot de către turci, pe malul mării, nu e la fel de mare ca Kanli Kula, dar, văzută de pe malul mării, e impresionantă. La baza ei există un izvor. Nu l-am găsit, dar, să fiu sincer, nici nu l-am căutat, nu de alta, dar n-am știut de el, am citit într-un pliant despre asta. Și mi se pare deosebit că, lângă mare, există un izvor cu apă dulce.
Am coborât din fortărețe și am luat-ope trotuarul de pe faleză, către un alt loc pe care vroiam să-l vizităm, Dvorana Park, dar ori nu l-am găsit, ori nici măcar nu mă mai interesa. Nu de alta, dar gândul îmi era numai la prăjiturile pe care tocmai le mâncasem, prăjituri pe care le-am găsit întâmplător. Și, când am dat cu ochi de ele, instantaneu, am salivat de poftă (noroc că am ținut gura închisă) și n-am mai putut articula cuvintele cum trebuie. Am arătat înspre prăjiturile dorite (bine, le-aș fi mâncat pe toate, dar m-am rezumat la două), zicându-mi că nu mă interesează dacă nu o să mai mănânc două zile (banii-s bine împărțiți pe zile și-s fără marjă de eroare), dar prăjiturile ălea trebuie, dar trebuie să le mănânc. Și le-am savurat fiecare secundă, torcând, la propriu, de plăcere. Au fost cele mai bune prăjituri pe care le-am mâncat vreodată. De fapt, ce mai, au fost cele mai bune prăjituri din lume. Pe care le-am găsit aici, în orașul fortăreață Herceg Novi. Un loc în care am oprit la nimereală, mai mult pentru că aici am găsit cazare ieftină, dar care, după ce m-am șters cu pătura, în loc să folosesc, ca orice om normal, prosopul, și am ieșit să descopăr ce e de descoperit, am rămas surprins de frumusețile descoperite aici.
Nici nu știu ce să zic, dacă mă furișez la ora asta, adică 2 noaptea, să nu mă vadă nimeni, mai găsesc deschis la prăjituri?
