Pe dealurile de la Doh, pe urmele unei vulpi cu chef de joacă

La margine de Sălaj, dealurile de lângă satul Doh sunt parcă pictate, iar tabloul creat e unul pitoresc, molcom, unde timpul pare că se scurge mult mai încet decât în lumea orașului. Iar senzația asta de liniște e una care îți face bine, și îți vine să te așezi pe iarbă și să stai, să tot stai.  Și exact asta am și vrut să fac, mai ales că am ajuns acolo fără vreun scop anume. Însă, pe când să mă așez, după ce am umblat o vreme la nimereală, am simțit că sunt privit.

Am privit ușor peste umăr, și am văzut o coadă stufoasă care ieșea, ciudat, de după un smoc mai mare de iarbă. Primul gândi a fost că o fi ceva câine rătăcit pe acolo. Însă, coada a ieșit de după smocul de iarbă cu corp cu tot, și am zâmbit larg: era o vulpe care mă privea așa cum mă privesc și pisicile de la bloc când au chef de joacă. Cum eram cu aparatul foto în mână, l-am ridicat și am făcut o poză, apoi l-am ascuns repede în geantă. Iar asta pentru că limbajul trupului vulpiței roșcate era unul care îmi arăta că aparatul meu foto o neliniștește și îi provoacă oareșce stres. De unde am știut asta? Tot de la pisicile de la bloc, care atunci când se sperie de vreun zgomot făcut de mașini ori de apariția bruscă a vreunui om străin, se lipesc cu burta de pământ și se pregătesc să o ia la fugă. Așa că am băgat aparatul foto în geantă, fără niciun regret că nu-i fac niște fotografii pe care să le afișez, mai apoi, cu mândrie ”fotograficească” (știu, ăsta nu-i un cuvânt, dar de asta e la locul lui, între ghilimele) online.

Absolut firesc, am răspuns invitației de-a joaca a vulpii. Adică am luat-o pe urmele ei. Când la stânga, când la dreapta, depinde de după ce tufă sau smoc de iarbă își făcea apariție roșcata asta superbă. Și aș putea să jur că am văzut-o zâmbind, mai ales atunci când, căutând-o cu privirea, o vedeam în cu totul altă parte de cum mă așteptam. Și probabil că făceam ochii mari, ca unul total nedumerit de ce se întâmplă, iar asta îi plăcea vulpiței, care mă tot îmbia să o urmez. Cum adică mă îmbia? Simplu, o lua la picior când mă apropiam mai tare de ea, apoi apărea de nu știu unde și mă privea amuzată. Și tot așa, minute bune, până când a dispărut.

M-am tot uitat după ea, dar n-am mai văzut-o. ”Asta e, s-a dus în treaba ei”, mi-am zis, și am făcut stânga împrejur. Apoi am zâmbit larg. La câțiva pași de mine, ascunsă până atunci în spatele meu, vulpița cea roșcată stătea în fund și mă privea amuzată și bucuroasă, așa cum fac și cățeii, atunci când te joci cu ei. Și probabil că m-aș fi așezat și eu în iarbă, însă vulpea cea jucăușă a ciulit urechile, s-a uitat speriată în jur, apoi a tulit-o în viteză. N-a fost nevoie să mă întreb de ce. Am auzit niște lătraturi și m-am dumirit: câinii de la oi. De ce de la oi? Pentru că la pachet cu lătratul, am auzit și behăiturile de rigoare.

Numai de asta n-aveam chef, de ”scandal” cu dulăii care însoțesc turma. Așa că am luat-o în direcția opusă. Și de abia atunci am văzut prin ce zonă frumoasă m-a adus vulpea. Și m-am tot oprit să mă uit în jur, la florile colorate în mov, roșu, galben – o nebunie de pastel viu, la iarba verde, la tufele uriașe ce păreau niște cactuși, la vacile care stăteau sub un copac, la liniile molcome ale dealurilor, la cerul de un cenușiu-indigo superb, dar care anunța, fără doar și poate, ploaia.  

Am ajuns într-un final la mașină și m-am îndreptat către sat. Nici n-am intrat bine, că m-am și întors. Nu de alta, dar după joaca atât de frumoasă cu vulpea, lumea oamenilor nu mai era un loc unde să vreau să ajung. Așa că am plecat și m-am oprit, ceva mai încolo, la margine de drum, lângă niște maci roșii, care mi-au adus aminte de roșcatul vulpii celei jucăușe care mi-a făcut ziua atât de frumoasă.


2 thoughts on “Pe dealurile de la Doh, pe urmele unei vulpi cu chef de joacă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *