Pe o bancă în parc m-am așezat și am deschis ușa memoriei timpului. Ploaia unei femei frumoase

Aducerea-aminte are un fel ciudat de a-și țese poveștile pe care le reînvie și ți le așază în privire. Nu acea privire care îți deslușește realitatea unei clipe ori a unei zile. Ci acea visare cu ochii deschiși, care, uneori, îți trage cortina peste ”acum și aici”, și te poartă în timp. Uneori e ca o regăsire, alteori doare. Oricum ar fi, însă, aducerea-aminte are o slăbiciune pentru visătorii cu ochii deschiși. Îi urmează tiptil, și, câteodată, îi ia de mână și îi face să se oprească. Uneori, chiar dacă plouă, îi face să se așeze pe o bancă în parc și să vadă dincolo de privire. Ori poate doar cu mine face asta, pentru că nu uit niciodată nimic, chiar dacă uneori aș vrea să uit.

M-am așezat pe o bancă în parcul pustiu din cauza ploii, și am călătorit în timp, acum mulți ani. Eram în Sighișoara, acolo unde ajunsesem cu bicicleta, într-unul din turneele pe care le-am făcut prin țară. La fel ca acum, și atunci m-am așezat pe o bancă, în vechea cetate, și am închis ochii. Nu știu cât timp a trecut, dar visarea mi-a fost întreruptă de vocea unui bărbat:

– Pot să mă așez aici, lângă tine?

Am deschis ochii. Un bărbat în vârstă, îmbrăcat elegant, cu o pălărie neagră pe cap și cu o umbrelă în mână, mă privea senin.

– Da, sigur, luați loc, i-am răspuns.

– Cum te cheamă?

– Călin.

– Ei, Călin, aici, pe banca asta, îi place și soției mele să se oprească. Ne place amândurora. Nu o cunoști pe soția mea, nu?

M-am întors către el. Privea, cumva, prin mine, ca și cum aș fi fost o plăsmuire. Iar asta mi-a captat atenția și m-a făcut atent la acel om în vârstă, care își ținea strâns în mână umbrela, deși afară era senin și cald, o zi de vară autentică.

– Nu, nu o cunosc.

– Dacă vine și ea, o să o cunoști. O să-ți placă de ea. E frumoasă și elegantă. Toți colegii mei mă invidiază. Eu sunt judecător. Dar cred că ți-am mai spus, nu-i așa?

– Nu, nu mi-ați spus.

– Ei, sunt… adică am fost, că acum sunt pensionar. Și am mult timp liber. Și călătorim mult, eu și soția mea. Dacă nu ai unde să stai, îți pot da cartea mea de vizită și, dacă o arăți la recepție, poți să stai gratuit. Am gratuitate pe viață, pentru că am fost atât de mulți ani judecător.

– Mulțumesc, i-am răspuns, dar sunt într-un turneu pe bicicletă, iar mâine plec mai departe.

– Ai venit cu bicicleta? Ooo, ce o să se bucure soția mea să te cunoască! Îi plac și ei aventurile și sigur o să îi placă să îi povestești pe unde ai fost. Ce i-ar fi plăcut și ei să vadă lumea pe bicicletă… Soția mea e foarte frumoasă. Ți-am spus?

– Da, mi-ați spus. Și mi-ar plăcea să o cunosc.

– Dacă vine în parc, o să o cunoști. Știi ce îi place soției mele? Îi place mult în natură. Să stăm pe iarbă și să ascultăm liniștea. Acum e mai greu cu ridicatul din iarbă, dar liniștea tot o putem asculta. Dacă mai stai în Sighișoara, mi-ar plăcea să te ducem, nu foarte departe, într-un loc care ne e drag amândurora.

Nu aveam timp. Însă m-am hotărât să mai rămân o zi, de dragul celor doi. Și, sincer, abia așteptam să le ascult poveștile.

– Da, o să rămân încă o zi. Chiar mi-ar face plăcere.

– Mă bucur, Călin… Dacă vine soția mea, sigur o să aibă ceva de-ale gurii. Dacă ți-e foame, putem mânca împreună. Noi mâncăm puțin. Ei…, soției, îi plac prăjiturile. Îi place să se plimbe prin cetate. Și mie îmi place, chiar dacă o știm pe dinafară. Vrei să te plimbi azi cu noi prin cetate? O să îți placă soția mea. Și ei o să îi placă de tine. De abia aștept să vină. Nu te grăbești, nu? Mai stai cu mine până vine soția mea. O să vezi că o să îți placă. E foarte frumoasă. O să vină imediat… așa mi-a spus…

Am zâmbit larg. Omul ăsta în vârstă, pe care-l știam de câteva minute, mi-a devenit, cumva, foarte apropiat. Și de abia așteptam să o cunosc pe soția lui, despre care îmi vorbea atât de frumos. L-am surprins de multe ori cu lacrimi în ochi. Și era atât de evident că își iubea foarte mult soția.

– Sigur că stau. De abia aștept să o cunosc pe soția dumneavoastră. Când v-a spus că vine?

– Soția mea… Ei, Călin, soția mea… a murit acum zece ani… A murit, iar eu nu… Și îmi doresc atât de mult să o revăd… Atât de mult. Știi, Călin?…

S-a așternut, brusc, tăcerea. Și am rămas tăcuți pe bancă. Amândoi. El privind în gol, ținându-și strâns în mână umbrela. Eu plângând și întinzându-mi mâna, agățându-mă și eu de umbrelă. Și aș fi făcut orice să pot să dau timpul înapoi, să îi fac să fie din nou împreună. Am încercat degeaba să îmi stăpânesc lacrimile. Le-am lăsat să curgă, la fel ca o ploaie de vară. Și, într-un fel ciudat, printre lacrimi, am reușit să o văd. Avea dreptate. Era foarte frumoasă. Am zâmbit, atât cât am putut, și am șoptit: ”Sărut mâna. Eu sunt Călin. Mă bucur să vă cunosc…”


Leave a Reply

Your email address will not be published.