Pe o bancă în parc m-am așezat și m-am uitat la soare, la oameni…

E un exercițiu de echilibru interior să te așezi, pur și simplu, pe o bancă în parc și să te uiți la lumea din jur. Sau să nu te uiți, să privești dincolo de lume și să îți imaginezi că ești doar tu acolo. Ori să închizi ochii și să îți lași fața scăldată de soare. Oricum, a te așeza pe o bancă în parc e un exercițiu de liniște interioară. O liniște care te ajută nu doar să te vezi așa cum ești, ci, mai ales, să te placi așa cum ești. Până la urmă, tu trebuie să fii primul care să te placi, așa, ca ființă. Tu trebuie să fii primul care să îți iubești lumea interioară. Nu de alta, dar timpul trece atât de repede, încât atunci când îți dai seama că a trecut, e prea târziu. Nu te mai poți întoarce în timp și să îți retrăiești zilele mult mai intens, fiindcă ți-ai dat seama că ai lăsat viața să treacă pe lângă tine.

A te așeza pe o bancă în parc e un exercițiu de a-ți pune gândurile pe pauză și a fi, pur și simplu…

Am privit tăcut oamenii trecând pe lângă mine. Am privit porumbeii jucându-se la picioarele mele ca niște pete de culoare. Apoi mi-am întors privirea către soare și l-am privit cu ochii deschiși. L-am privit atât de mult, încât atunci când mi-am luat privirea de la el și mi-am întors-o către lumea de lângă mine, a fost ca o călătorie extrasenzorială. Adică fix așa cum se traduce ”extrasenzorial”: pe alte căi decât cele senzoriale normale.

Cum se vede lumea altfel decât normal? Cu pete de lumină. Și la propriu și la figurat. O lumină nealterată de prejudecăți ori canoane sociale. O lume nefiltrată prin prisma vanității nemăsurate a celor mai mulți dintre oameni. O lume în care a-ți ajuta, a-ți iubi aproapele nu e un exercițiu de imagine personală, un motiv să bagi capul în poză. O lume în care războiul nu poate fi motivat, în niciun fel, și nu poate fi justificat nici măcar de deciziile unor organizații mondiale. O lume în care a arăta cu degetul e doar ca un gest copilăresc: ”Uită, mami, ce animăluț frumos! Așa-i că o să avem grijă de el? Uită, mami, un copil sărac, neajutorat, înfometat! Așa-i că o să avem grijă și de el?”. O lume în care prietenia, iubirea nu se măsoară în spațiu și timp, ci în intensitatea trăirii. O lume în care nu contează cât de mult ai primit, ci cât de mult ai oferit. O lume în care a-l privi pe celălalt în ochi e o dovadă de sinceritate. O lume unde sufletul își păstrează tot timpul felinarul neprihănirii aprins. Așa se vede lumea după ce te-ai așezat, pur și simplu, pe o bancă în parc, și privit prea mult timp soarele cu ochii deschiși.    


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *