Pe urmele pădurencelor – creaturile misterioase din pădurea Clițului. O bufniță curioasă

Poveștile despre creaturile ăstea misterioase numite pădurence, niște ființe ale pădurii deosebit de frumoase și care suceau mințile bărbaților, sînt un motiv suficient ca să îți iei rucsacul în spinare și să intri în pădurea Clițului. Cel puțin pentru orice om cu spirit de aventură, căruia îi plac poveștile. Pentru ceilalți e doar un bla-bla cauzator de rânjet zeflemitor.

Am fost acolo de multe ori, însă sînt atâtea văi, atâtea formațiuni de gresii ascunse în pădure, încât ori de câte ori aș merge acolo, tot găsesc ceva ce n-am mai văzut, ori ajung într-un loc unde n-am mai fost. Însă nu e ușor să străbați pădurea Clițului. Nu de alta, dar unele văi sînt foarte adânci și abrupte, iar dacă aluneci și cazi, sigur se lasă cu urmări. Plus că sînt foarte multe stânci verticale, înalte, care apar parcă de nicăieri, și care sînt un obstacol de netrecut. Asta dacă ajungi a baza lor. Dacă ajungi, cumva, deasupra și nu ești atent, s-a cam terminat cu aventura.

Pădurea și pădurencele

Am urcat de deasupra carierei și am luat-o prin pădure mai mult la nimereală. Un fel de zig-zag pe urmele animalelor pădurii. Și am urcat și coborât văile adânci la fel de multe ori pe cât mi-am pus și luat căciula pe de cap. Iar asta pentru că fiecare vale e aparte: unele sînt atât de reci că îți îngheață urechile și nasul de nu mai poți să le atingi; altele calde, de parcă acolo ar fi mereu primăvară, în ciuda zăpezii înghețate. Oricum ar fi fost, însă, de dragul poveștii am intrat adânc în pădure, atât de adânc, încât la întoarcere am ieșit în cu totul alt loc, la vreo 3 kilometri de locul pe unde intrasem.

Acuma, pot spune că pot recunoaște urmele de animale care trăiesc în pădurile de pe meleagurile ăstea. Însă acolo, în pădurea Clițului, am dat peste urme pe care nu le-am văzut altundeva și pe care nu le-am putut desluși. Un fel de urme ca și copita unui cal, dar mai pătrățoase, și nu foarte adânc întipărite în zăpadă, ca și cum de abia ar fi atins zăpada. Când am dat cu ochii de ele, clar, în mintea mea povestea a prins viață. Și mi-a fost ușor să îmi imaginez pădurencele trecând acolo călare pe niște cai de poveste. Că, altfel, cum să fi călcat atât de ușor, încât de abia să le vezi urmele?

Ce sînt, de fapt, pădurencele? De unde vine povestea lor? Pe vremuri, în sat se vorbea despre apariţii ale unor creaturi de sex feminin, cu părul şaten, atât de lung şi de bogat încât le acopereau tot corpul. Sătenii le numeau pădurence (sau pădurene) şi spuneau despre ele că aceste creaturi cu părul lung vorbeau o limbă pe care localnicii nu o înţelegeau, dar în urma deselor contacte cu oamenii, ele au reuşit să învețe suficiente cuvinte cât să poată să se înțeleagă cu sătenii. Se mai spune că pădurencele obişnuiau să bată seara la geamurile caselor, şi, având voci deosebite, încercau prin cânt să atragă în noapte bărbaţii.

Da, pot fi doar povești cu iz de legendă. Însă, ca orice poveste de genul ăsta, și cele legate de pădurencele din pădurea Clițului au un izvor, o sursă. Sau, cu alte cuvinte, nu iese fum fără foc. Și asta a fost ceea ce m-a adus, din nou, aici.

Am urmat urmele pădurii, peste și pe sub copacii căzuți, peste stânci, am urcat și coborât de atâtea ori pantele abrupte ale văilor, încât de multe ori mi-am zis: ”Gata! Am umblat destul, nu mai am ce vedea.” Apoi, un zgomot, un foșnet ori o rază de lumină mă făceau să merg mai departe, cu ochii după orice semn suficient de intrigant încât să mă facă să o iau pe acolo. Și, cu ochii tot după semne, am ajuns deasupra unei văi. Iar până să-mi dau seama, m-am trezit că o iau cu viteză la vale, pe spate. Noroc că asta a fost o vale scurtă, nu mai mult de 10 metri, iar oprirea a fost una ușoară, cu gura căscată: ”Hăăă?! Asta ce-a fost?”.

M-am ridicat și m-am scuturat de zăpadă. De cea de pe haine. Zăpada care mi-a intrat pe sub haine, chiar și acolo unde nu-i bine să intre, a rămas șiroindu-mi pe piele, niște fiori reci care au dat naștere unor mișcări de dans caraghioase, care m-au însoțit o bună bucată de drum.

”Dansând” am ajuns pe un fel de platou, unde am găsit doi copaci uriași, bătrâni, altfel decât toți ceilalți copaci pe care i-am văzut până atunci. Cum altfel? Nu neapărat datorită circumferinței trunchiului, (mare, de altfel), ci datorită ramurilor groase, unele chiar mai groase decât trunchiurile celorlalți copaci, crescute oarecum ciudat. Plus razele soarelui care păreau că se agață de crengile ăstea groase, ca degetele unui uriaș arătând înspre cer, transformat, brusc, de cine știe ce vrajă, în copac. La toate astea dacă mai adaug că în acel loc era cald, ca primăvara, a fost de ajuns ca să îmi imaginez că acolo se întâlnesc pădurencele, dansând cu părul în vânt.

Niște urme ciudate. O bufniță curioasă

E plin de urme de animale în pădurea Clițului. Și printre toate urmele, am dat de unele pe care nu le-am putut cataloga.  La fel ca urmele de bursuc, dar cu patru degete în loc de cinci.  Am tot răsfoit mental urmele pe care le-am văzut până acum în pădure, dar pe ăstea nu le-am put atribui, sută la sută sigur, unui animal. Se prea poate ca asta să fie din cauza zăpezii, care să-i fi dat o altă formă, în ciuda amprentei, totuși, clare. Oricum, ca să scrutez împrejurimile, am luat aparatul foto cu obiectiv zoom și, stând în genunchi în zăpadă, am dat o raită vizual.

Am ”măturat”  în liniște cu ochii pădurea, când în stânga, când în dreapta, de câteva ori, și, în trecere, am văzut doi ochi care mă priveau fix. M-am întors, rapid, cu aparatul în acea zonă. O bufniță cocoțată pe o creangă înzăpezită mă privea curioasă, mișcându-și capul sacadat. O imagine ca din desenele animate. Am făcut o poză, și atât. Mi s-a părut cumva necuviincios să-i răspund privirii curioase a bufniței făcându-i poze una după alta. Mi-am zis că, dacă iese, bine, dacă nu, iar e bine, rămân cu momentul (care, de altfel, așa cum am mai zis-o, contează cel mai mult).

Țin minte când aveam aparat de fotografiat analog și mergeam pe munte cu un film, cel mult două. Și întotdeauna îmi drămuiam cadrele, făceam poze doar atunci când era cazul, ca să îmi ajungă pentru cele 7 – 10 zile, cât eram pe munte. Și, sincer, era altfel să faci poze, altfel vedeai frumosul, atunci când trebuia să alegi. Acum, când faci poze la foc automat, întorcându-te acasă cu sute de poze, parcă nu e la fel. Ca și cum a fotografia s-a transformat într-un fel de comerț vizual, numai bun de pus pe rețelele sociale. De asta, atunci când ies în natură, nu fac poze la grămadă, ci doar atunci când compoziția fotografică îmi spune ceva. Iar când dau peste animale sălbatice nu fac niciodată poze în rafală. E ca și cum le-aș vâna.

Deci, i-am făcut o poză bufniței care mă privea curioasă, apoi am rămas acolo privind-o cum își întorcea capul în toate părțile, dar cu privirea mereu la mine. După un timp, m-am ridicat din zăpadă și am făcut cale întoarsă către locul unde lăsasem mașina, adică lângă carieră. Evident, tot urcând și coborând prin pădure, ocolind obstacolele apărute în cale,  am ieșit din pădure la vreo 3 kilometri de locul pe unde intrasem.  Nu-i nimic, mi-am zis, o să fie o plimbare. Și am mărșăluit pe șosea, cu soarele în ochi, privind la stanii mari de la marginea pădurii, scoțându-l uneori pe Fujică (aparatul foto), să fac câte o poză. Așa, în loc de salut.

E foarte frumoasă zona. Și chiar și doar pe șosea, acolo s-ar putea face un traseu turistic (cu bicicleta ori pe jos) cu un potențial serios de a atrage turiștii. Mai ales dacă îi mai duci și în pădure și le spui povestea pădurencelor, aceste creaturi frumoase, misterioase, despre care se spune că ar fi trăit acolo, în pădurea Clițului.