Plutesc ca amintirea cocoşatului
de la Notre Dame,
eu – diform –
port ciudăţenia în nefirescul simţurilor
un fel de ”a fi sau a nu fi” neconform
și transform
gestul timpului în vorbe:
„cine nu-i gata
îl iau cu lopata
tu, cel de colo,
eşti persona non grata“.
De data asta a venit pe nesimţite, fără să-mi dea vreun semnal cum că nu m-a uitat. De data asta doare mult prea tare. Pumnul lumii m-a trântit la pământ, fără să-mi lase sângele să se închege, izvoare ale urmelor mele prin lume. „Ce-am făcuuut?“, strig, gâfâind, cu sufletul zbătându-mi-se. Am lăsat poarta lumii mele deschise. E asta o crimă? Zbang, zbang, zbang… „Mori, ciudăţenie!!! Mori!!! Mori odată!!! Din dragoste de viaţă. Sau pur şi simplu. Mori!!!“…
Prietenii-mi sunt absenţi. Nu plâng, fiindcă pot să nu plâng. Nu mor, fiindcă pot să nu mor. Nu-mi pot lăsa sufletul singur, iar sufletul nu-mi poate lăsa trupul să se transforme în rană.
Prietenii-mi sunt absenţi. Întorc privirea spre oriunde. Zâmbesc a împăcare spre oriunde. Doar uşi întredeschise, nici măcar închise, ca şi cum mi-ar da de înţeles că acolo pot ajunge doar strecurându-mă, atunci când nimeni nu e atent.
Dar cum să-ți strecori sufletul? E ca și cum ai accepta să fii crucificat pentru niște păcate inventate doar ca să te facă să suferi.
Eu vreau să intru firesc. Aşa cum sunt. Hmmmm… Cer prea mult. Sînt prea mult.
Lunăăăăăăă…
îmi întorc privirea spre tine,
prietenia noastră are deja vechime,
ia-mă pe partea ta întunecată,
unde niciodată
fiinţa nu-mi va fi alungată,
prietenia-mi va fi necondiţionată,
iar dragostea…
dragostea-mi va fi necenzurată.
Te strig,
lunăăăăăăă!