E greu să spui care dintre mozaicurile de pe pereții clădirilor din Zalău e cel mai frumos. Însă cel de pe peretele blocului Gulliver sigur e cel mai colorat. Și nu doar ca și cromatică, ci și ca impact vizual, cele câteva lucrări fiind ca niște tablouri dintr-o expoziție inedită. Niște elemente arhitecturale urbane care îți captează privirea, vrei, nu vrei, atunci când o iei pe bulevard către centru, că ești pe jos, că ești în mașină.
Da, s-ar putea spune că subiectul celor nouă ”tablouri” e unul naiv, dar tocmai asta le dă farmec. Mai ales într-un oraș unde clădirile vechi sînt mult prea puține pentru a putea spune că Zalăul, din punct de vedere arhitectural, este un oraș frumos. Deși, dacă mergi pe străzile vechi ale orașului, mai există case nealiniate tendinței de uniformizare contemporană cu omniprezentul polistiren. Iar casele ăstea păstrează viu farmecul orașului de odinioară.
Într-un oraș unde liniile drepte, deloc atractive vizual, creează un aer ”gri”, petele de culoare de pe blocul Gulliver sînt ca o gură de aer.
Acuma, să construiești clădiri în stil vechi nu mai e deloc rentabil pentru constructori, așa că sigur nu o să mai apară case sau blocuri cu elemente arhitecturale care să le înfrumusețeze. Însă, cu puțină imaginație (sînt destule fațade ori garduri de beton), astfel de tablouri urbane ca cele de pe peretele blocului Gulliver sigur ar înfrumuseța orașul. Și, cine știe, poate mozaicul de pe peretele (încă în picioare) a ceea ce a fost odată Armătura, își găsește un loc al lui, mai la vedere. Și, da, deși sînt mulți care îl asociază cu comunismul, din cauza subiectului lucrării, totuși, este, în sine, un element arhitectural, ba chiar o lucrare de artă care merită păstrată. Iar pentru cei care spun că acel mozaic nu e o lucrare de artă, însăși definiția mozaicului le arată contrariul: ”Lucrare (de artă) decorativă în care plăci sau bucăți mici de diferite materiale, de forme și culori variate, sînt lipite între ele cu mortar sau cu mastic alcătuind un desen ornamental sau figurativ”.
