Pe drumul de întoarcere către casă conduceam mașina cu 40 la oră, lejer, și o ascultam pe Molly Johnson cântându-mi despre cât de ușor e cu mine, că-s ca o rază de soare pe față într-o zi luminoasă de vară, ba chiar că-s ca o melodie care e mereu cu ea, și, când plec, melodia, adică eu, se aude în continuare. Ascultând-o pe Molly, dădeam ușor din cap, a încuviințare. Adică nu că eu aș fi ca o melodie (dar de ce n-aș fi?), ci un fel de plecăciune pe acorduri muzicale făcută naturii. Și chiar că e ca o melodie natura asta frumoasă care își întâmpină prietenii cu brațele deschise și le oferă locuri de o frumusețe aparte, care rămân, la fel ca melodia lui Molly, cu tine și după ce nu mai ești acolo. Unul din locurile ăstra frumoase e locul numit Pietrele popii, de la Creaca, probabil cel mai spectaculos loc din Sălaj, și de unde tocmai mă întorceam într-o zi de duminică, plin, dar plin de mușcături de țânțari (cred că n-am mai fost mușcat în viața mea atât de tare și de atât de mulți țânțari), dar cu o încântare a ființei pe care o am întotdeauna, sau aproape întodeauna, când mă întorc acasă, de acasă, din natură.
Un pont și niște coordonate pe care Google map le interpretează cum vrea
Am aflat de locul ăsta de la Daniel Crețu (mulțumesc, Daniel!), care mi-a arătat niște fotografii primite de la o cunoștință de-a lui, și care, pentru că știa că-mi place să descopăr locurile frumoase, mi-a făcut rost chiar și de coordonatele unde se află locul cu pricina. Acuma, coordonatele, atunci când sunt interpretate de hărțile digitale, ar trebui să-ți indice exact locul, pentru că, în mediul digital, totul e 1 și 0, și nu lasă loc de interpretare. Google map, însă, are o cu totul altă părere, așa că, deși treci coordonatele la fix, pe hartă îți apare ca destinație un cu totul alt loc. Ca urmare, cu harta primită de la Daniel, cu lolcul indicat ”exact” de mărețul Google am plecat către Creaca, de unde, chiar la ieșire, e drumul (adică niște urme care indică că acolo a fost, cândva, un drum de exploatare) care urma să mă ducă, fără prea mari bătăi de cap, acolo unde voiam să ajung. Adică la Pietrele popii.
Ca întotdeauna când merg să și consemnez foto și video, adică să transpun ceea ce văd și trăiesc acolo în cuvinte și imagini, echipamentul e mult și greu, cu tot cu rucsacul unde am de toate necesare supraviețuirii (că niciodată nu se știe când ai nevoie, mai ales când merg în locuri nemarcate – adică aproape de fiecare dată) sunt vreo 16, 17 kilograme de cărat. Și pe căldură, mai ales când umiditatea e ridicată, nu-i chiar ușor, pentru că repede devii un fel de saună în mișcare, ceea ce atrage, inevitabil, insectele din jur. Și totul devine o bâzâială permanentă, cu înțepăturile de rigoare.
Am urmat, deci, indicațiile de pe harta Google-lească. ”He, nu-i departe, e fix acolo, în față”, mi-am spus după nici 5 minute de umblat prin iarbă, uitându-mă la pădurea de lângă mine. Așa, la prima vedere, pantele destul de abrupte ale dealului păreau că ascund niște văi unde să fie un loc ca cel pe care-l căutam. Așa că am intrat în pădure și am început să urc liniștit, ajung devreme și o să am tot timpul să descopăr locul. Și, pentru că tot aveam timp, am mai mers și în stânga, în dreapta, unde mi se părea că văd câte ceva. Și chiar am văzut. Adică un fel de urmă de turn roman, atâta tot că ăsta nu avea deloc forma rotundă a turnurilor romane, ci era mai mult dreptunghiular. ”Ce-o mai fi și asta? Unde-i piatra cu care a fost construit turnul? Lasă că ajung acasă și îi trimit un mesaj lui Horațiu de la muzeu, că el știe ce și cum și o să mă lămurească și pe mine ce-i și cu… turnul ăsta dreptunghiular”, mi-am spus în timp ce mă învârteam în jurul ciudățeniei săpate în pământ. N-a fost nevoie să ajung acasă, am aflat ce și cum mult mai repede, după aproape două ore. Două ore în care am urcat până în vârful dealului, de am ajuns în Ciglean, am coborât când într-o parte, când în alta, dar pietrele pe care le căutam nu erau nicăieri. Am renunțat să mă mai învârt de nebun prin pădure, era evident că nu eram unde trebuia.
Am coborât de pe deal, am ieșit din pădure și m-am îndreptat către locul unde lăsasem mașina. Mi-am dat jos bagajele de pe mine, le-am așezat în mașină și am dat să mă întorc acasă, unde urma să-i trimit un mesaj lui Daniel Crețu, să-l întreb dacă nu vrea să vină cu mine, poate amândoi o să găsim locul cu pricina. Am băgat cheia în contact, însă, în loc să pornesc motorul, am ieșit din mașină, zicându-mi că mai stau puțin afară. Fără motiv, aparent. Însă aveam să aflu că
Așa a fost dat să fie.
În timp ce mă uitam la pădurea de lângă mine, o mașină a ieșit de pe drumul principal și a oprit lângă mine. Mă îndrept către cel care tocmai a coborât din mașină și îl întreb dacă știe unde-s Pietrele popii.
– Da, cum să nu știu. Îs acolo, în față. Îi ceva de mers. Și eu mă duc încolo, că acolo am pământul, dacă vrei, hai cu mine, că tot merg încolo.
Bucuros, am pornit împreună cu Alex, așa îl cheamă pe omul cu care mă întâlnisem, către pietre, când îmi dau seama că mi-am uitat aparatura în mașină.
– Mi-am lăsat aparatura în mașină, îi spun lui Alex, dar nu-i nimic, vin acuma să văd despre ce-i vorba, apoi o să mă întorc altă dată să fac poze.
– Da de ce să te întorci altă dată? Că doar ai timp destul să faci câte poze vrei. Nu-i așa de departe.
M-am întors rapid după aparatură, apoi l-am ajus pe Alex din urmă, și i-am spus că tocmai voiam să plec acasă, dar n-am plecat, ci am mai stat puțin, doar așa, când a apărut el.
Alex se întoarce către mine și-mi spune:
– Apăi, să știi cu nu degeaba n-ai plecat. Totu-i cu un rost. Îți zic io, așa o fost dat să fie, de aia ai mai rămas, ca să pot să te duc la pietre. Îi ceva de mers, da nu-s tare departe. Îi greu, așe, când nu cunoști zona.
Pe drum, în timp ce ne îndreptam către halauăle unde se adăpau vitele, cândva, acolo unde, nu departe, erau și pietrele pe care le căutam, am aflat despre satul vechi, care era, mai demult, pe valea pe care tocmai ne aflam, iar tarlaua pe care ne aflam era satul vechi, satul bătrân, cum îi zic localnicii.
– Pârâul ăsta trece exact pe lângă terenul meu, zice Alex. Inițial pe aici o fost drumul, da când l-o luat colectivu’ , s-or făcut exproprieri. Acuma nu mai umblă nimeni pe acolo. Aici o fost o exploatare de caolin, pe vremuri, în anii ’60, ’70. S-or făcut prospecțiuni geologice pentru caolin, și ei or făcut drumul ăsta. L-or pietruit, io am fost cu mașina în anii ’80 până sus, în deal, așa drum bun era. Acuma nu mai poți merge pe drum, că n-o mai rămas mare lucru. Dacă plouă, nu mai ieși de aici.
– Par în paragină, terenurile ăstea.
– Daaa… Ce s-o întâmplat… După revoluție, când s-or dat terenurile înapoi la proprietari, am pus de toate. Într-o săptămână o dispărut, le-o furat.
Tot de la Alex, care m-a dus până la pietre, am aflat ce e cu groapa aceea dreptunghiulară pe care o găsisem în pădure, și care mi-a ridicat semne de întrebare. În anii ’70, aici au avut loc niște aplicații militare. Gropile acelea mari erau pentru tancuri.
Pietrele popii, pe locul unde a fost satul bătrân. Probabil cel mai spectaculos loc din Sălaj
Stăteam la marginea căldării căscate în pământ, la picioarele mele, acolo unde se află pietrele ăstea numite ale popii, și mă uitam în jur, cu ochii mari. Și nu doar datorită a ceea ce găsisem, ci mai ales că, după ce am văzut atâtea locuri frumoase în Sălaj, unele spectaculoase, și mi-am zis că, gata cu spectaculozitatea, am mai spus-o odată, sincer. Adică, Sălajul e un loc mic, nu foarte întins, relieful nefiind unul de genul montan, care e frumos prin sine. Însă chiar și așa, ori tocmai datorită acestui lucru, e cu atât mai frumos și mai suprinzător. Și, stând acolo, la marginea căldării, mi-am zis: ”Ăsta e cel mai spectaculos loc din Sălaj”. Bine de dragul celorlalte locuri frumoase descoperite până acum am mai îndulcit-o puțin, ca și celelalte locuri m-ar fi putut auzi: ”Poate nu cel mai spectaculos, dar printre cele mai spectaculoase”. Însă, după ce am descoperit mai îndeaproape Pietrele popii, am rămas, totuși, cu senzația că ăsta e cel mai spectaculos loc din Sălaj. Iar asta în ciuda zecilor de mușcături de țânțar care mi-au ”decorat” mâinile și, mai ales, picioarele.
E și vina mea. Știam că în pădure, pe umiditatea asta ridicată, foarte ridicată, unde efectul de saună e unul foarte pronunțat, e mai bine să porți pantaloni lungi. Ceea ce am și făcut în toate drumețiile de până acum. De data asta am venit în pantaloni scurți. Și am plătit cu vârf și îndesat pentru asta, transfromându-mă, în cele 3 ore cât am cutreierat căldarea cu ”ființe” misterioase de piatră, într-un fel de nor de insecte mișcător, bâzâiala permanentă deranjându-le, cred, până și pe insectele care erau de-a valma în jurul meu, călare pe mine, fiecare cerându-și porția din sângele meu, ori, curioase, la fel ca păianjenul cu niște picioroange lungi, lungi, și care abia încăpeau în palma mea, pe care ajunsese numai el știe cum. Dacă aș fi fost mai ”prăpăstios” din fire și nu aș fi văzut un semn de viață în orice ființă (chiar și în țânțarii care îmi displac total), cred că aș fi fugit de acolo cât m-ar fi ținut picioarele. N-am fugit, l-am scuturat pe păianjenul cu picioroange lungi, lungi (gura îmi era prea uscată să mai pot să-l suflu de pe mână), apoi mi-am văzut mai departe de aventură misterioasă.
Numele pe care-l poartă pietrele ăstea vine de la faptul că aici a fost, demult, biserica satului. A fost construită, se zice, pe piatră, mult înainte de anul 1900. Biserică sau nu, locul ăsta de lângă Creaca e absolut special, are un aer încărcat de mister, care îi dă un farmec de poveste, și îți dai seama de asta încă de când ajungi acolo, în mijlocul pădurii, la buza căldării, de unde se văd o parte din bolovanii uriași de piatră. Niște monoliți care au forme ciudate și pe care le descoperi mirat, atunci când dai cu ochii de ei.
Sunt foarte ciudați și plini de mister bolovanii uriași numiți Pietrele popii. Și nu doar datorită verdelui mușchilor care le decorează laturile drepte, netede, ori formele sculptate de apă și vânt.Și, sincer, deși mi-am făcut un fel de plan, cum că ”o iau de acolo, de sus, și vin încoace, sa văd tot”, m-am învârtit aiurea, de multe ori pe lângă aceiași bolovani, fără să-mi dau seama. Asta pentru că, priviți din altă parte, păreau că-s alți bolovani, lucru care adaugă și mai mult mister locului.
De la un nas uriaș de om, la două ființe care se sărută, la broscoiul Kermit din păpușile Muppet ori nava piticilor maro din filmul Războiul Stelelor, toate au avut darul de a însufleți locul ăsta de lângă Creaca, unde am ajuns într-o zi de duminică. Și ca să fie povestea completă, pașii m-au purtat prin labirinturi ciudate, printre blocuri drepte, verzi, de stâncă, deasupra cărora atârnă copaci căzuți, negri-putrezi, ale căror crengi, acoperite cu mii de ciuperci galbene, par a fi tentaculele uriașe ale unei caracatițe ajunse, nu se știe cum, acolo, și care a fost transformată în lemn de cine știe de blestem.
Misterul, aerul mistic al locului e foarte pronunțat, iar zidul mare, din partea de sus a căldării, pare un zid de apărare. Ori un zid care să te împiedice să evadezi, după ce se lasă noaptea, atunci când formele ciudate, împietrite, prind viață. Vă zic, locul ăsta e plin de mister, și nici măcar nu e nevoie de imaginație ca să-ți dai seama de asta. E de ajuns să privești în jur ori să te pomenești că ai ajuns, fără să-ți dai seama, în același loc unde erai acum 2 minute, dar nu știi cum. Pietrele popii… până și numele te duce cu gândul la o lume magică, una pe care, ca să o înțelegi, trebuie, mai întâi, să o descoperi. Nu știu dacă pot să spun că am descoperit lumea de acolo în cele vreo 3 ore cât am umblat pe acolo. Nu de alta, dar de fiecare dată când ajungeam undeva de unde tocmai plecasem, parcă aș fi ajuns în cu totul alt loc, unde n-aș mai fi fost. Sigur, imaginația (care nu prea are limite, în cazul meu) are un rol important, iar unii pot să vadă, pur și simplu, doar niște bolovani îmbrăcați de mușchi verde, și cam atât. Dar, vă zic eu, e mult mai mult de atât acolo, la Pietrele popii.
Dacă o să ajungeți, vreodată, acolo, o să vă dați seama ce vreau să zic atunci când, stând ori umblând printre ființele încremenite în piatră care te înconjoară, totul capătă o altă dimensiune, una pe care nici măcar nu ți-ai fi imaginat-o, urmând drumul care duce aici. O să vă dați seama că în locul ăsta, probabil cel mai spectaculos loc din Sălaj, misterul e pretutindeni, îl percepi pășind tăcut printre bolovani, descoperindu-i sub tot felul de înfățișări – unele umane, altele fantastice -, ori atingându-i, cu sau fără voie. Da, misterul e, până la urmă, rezultatul propriei percepții a poveștii unui loc sau ființe. Însă la Pietrele popii există ceva care nu poate fi văzut doar cu ochii… Ceva pe care nu ai cum altfel să-l denumești, decât mister.






Un amănunt pe care-l cunosc de la bunici. Satul vechi (Creaca era amplasat in zona acestor pietre), iar drumul vechi trecea prin centrul satului. Pietrele au devenit adăpostul populației din Creaca, in al doilea război mondial, când linia frontului se afla în zona satului de atunci.
Oare semnul de pe google earth e pus corect? nu mi se pare. Tot am incercat sa-mi dau seama unde ar fi pietrele astea. Nu sunt ceva semne distinctive sa le pot localiza?
multumesc
Vlad
Baia Mare
Semnul de pe google earth e pus aiurea. Pietrele sînt ceva mai sus, la vreo 600-700 metri, pe dreapta
Superb!
La fel de impresionat am rămas când am tras de frâne prima data, sa nu cădem în gol , biciclind după trasee noi cu câțiva ani în urma, căutând „Piatra lata”
Felicitări pentru videoreportaj.
Multumesc, Dan!