Au fost șase, acuma-s nouă pisici care stau pe lângă bloc. Dintre ele, însă, doar cinci sunt mai tot timpul prezente – Lady, Puiuț, Isoscel, Iubi și Porto -, celelalte pisici – Pufo, Motăpăt, Motămare și Pisa -, nu-s prezente în fiecare seară, atunci când le dau de mâncare, vin când și când.
Cei noi sunt Isoscel (i-am dat numele așa pentru că are fundul ascuțit, la fel ca un triunghi), Pufo și Pisa. Isoscel e un haplea cum n-am mai văzut, câteodată e atât de haplea încât mai să-mi mănânce și lingura cu care le dau de mâncare. Pufo e ca un ninja, aproape că nu-l vezi, la cât de negru e, iar pămătuful de blană din capătul cozii e aproape mai mare decât trupul. Pisa e timidă, sfioasă, după ce mănâncă dispare la fel de neauzită precum apare.
Toate pisicile sunt sălbăticuțe, fug de oameni (și mă bucur, așa sunt mai în siguranță), și e o adevărată lecție de viață să le urmăresc cum își înving partea sălbatică ca să se apropie de mine, excepție făcând Iubi, ea s-a lipit de mine din prima.
Porto, cel mai sălbăticuț, care fuge în zig-zag atunci când se bucură, s-a dovedit, până la urmă, cel mai dornic de afecțiune. El e cel care se lipește tot timpul de mine, după ce termină de mâncat. Îmi caută compania și îmi arată asta întinzând către mine o lăbuță într-un mod nevinovat, un semn de prietenie care în lumea oamenilor lipsește aproape cu desăvârșire. Nu că oamenii nu ar ști să fie prieteni, dar niciodată, sau foarte rar, îți arată asta, întotdeauna își lasă niște ”rezerve”, de parcă afectivitatea ar fi ceva rușinos.
Porto, atunci când e cu mine, se abandonează cu totul prieteniei. Și n-am cum să nu mă întreb: ce au în plus animalele, de ”știu” să-ți arate că te plac într-un mod simplu, neprihănit chiar, altfel decât oamenii, care mai tot timpul joacă un rol, câte unul pentru fiecare ”scenariu” social? Sau ce nu au oamenii de nu știu să fie la fel de sinceri ca animalele?
