Povestea unei zile frumoase de octombrie

Întotdeauna mi-a plăcut să merg pe coclauri la întâmplare, fără o destinație anume. Nu de alta, dar, în lipsa unei destinații, călătoria, drumeția e tot ceea ce contează. Și, atunci, parcă poți să descoperi frumusețea de lângă tine altfel.

Ce ai putea să descoperi la marginea drumului, acolo pe unde ai mai trecut și altă dată? Păi, tocmai în asta constă farmecul oricărei drumeții, să vezi, să auzi, să simți acel loc ca și cum ai fi ajuns acolo pentru prima dată.

Să te uiți, de exemplu, la dealul colorat din fața ta și să te întrebi, încercând să ghicești încotro duce drumul de pământ care pare că urcă către vârf: ”oare ce o fi acolo, sus”? Și nu doar să te întrebi, ci să pornești pe urmele întrebării transformate în curiozitate. Și, indiferent ce ai găsi, ce ai vedea acolo, la capătul drumului, să te bucuri. Nu doar că ai ajuns acolo, ci să te bucuri pur și simplu că ești, atunci și acolo.

Să te bucuri de culorile unei zile superbe de octombrie, culori care împodobesc copacii atât de frumos, așa cum doar toamna știe să o facă.

Chiar și scaii de la margine de drum (acolo unde nu știi cum ai ajuns, fiindcă e fix în cealaltă parte a dealului) au farmecul lor. Sunt ca un fel de indicator: de aici, de lângă noi, în orice parte ai lua-o, ai să găsești ceva frumos.

Și dacă tot e fără un scop anume toată hoinăreala asta, ce mai contează să ocolești ”ghemotocul lânos” în mișcare, o turmă de oi schimbăndu-și forma în funcție de cum și în ce parte aleargă câinele?

Vacile, ca vacile, par că n-au nicio treabă. Rumegatul lor molcom pare, mai degrabă, un fel de cântat în surdină, așa, pe limba vacilor: ”Somewheeeere, over the rainbooooowww….”

Sunt frumoase dealurile colorate de toamnă. Și pentru că tot ești acolo fără un rost anume, te așezi în iarbă și numeri culorile, de la stânga la dreapta, de sus în jos. Însă ori de unde ai începe, nu ai cum să nimerești la fix toate nuanțele: galben, roșcat, roșcat-vișiniu (poate chiar mov), verde, culoare de grâu (chiar ce culoare are grâul?)…

Ce frumoase-s brândușele de toamnă! Delicate, întinzându-și atât de gingaș petalele către lumina soarelui, încât îți vine să le mângâi. Cum se mângâie florile? Cu sufletul.


  1. Încă un răsfăț. Mulțumesc pentru încă o îmbrățișare dăruită sufletului meu! A câta? Nu știu. Sunt multe, foarte multe, înlănțuite în șirul fărâmelor minunate de suflet pe care le dăruiești.
    Mă bucură fiecare gând al tău așezat cu grijă și smerenie, pentru sufletele iubitoare de frumos.
    Ești un clăditor cu har. Dăruiești liniște și firesc.
    Mulțumesc!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *