Poveștile satului: Gâlgău Almașului – La Sărata, cele patru izvoare cu apă vie, Piatra corbului

Nimeni nu te primește mai frumos decât oamenii satului, cei care trăiesc de o viață acolo, ba chiar și cei care au ales, la un moment dat, să trăiască la sat, ultima redută a simplității, a bunului-simț nativ. Întotdeauna mi-a plăcut simplitatea, pentru că de aici își trage seva sinceritatea. Și poate că sună bizar pentru cei obișnuiți să-și cosmetizeze existența ca să dea bine în societate, ca să se cocoațe pe încă o treaptă socială. Însă simplitatea (cel puțin eu așa cred) e una din virtuțile ființei umane.

Satul… atunci când simți nevoia de o altă lume, o altfel de lume, una în care să nu te simți încătușat, acolo trebuie să mergi. Mai ales că natura e atât de aproape de lumea și poveștile satului, iar oamenii sunt atât de faini.

Licoare verde din zece plante. Plăcintă cu cânepă. Șezătoare ad-hoc

Am ajuns la Gălgău Almașului nu cu gândul de a merge pe coclauri, nici măcar de a pune de o șezătoare sau ceva de genul ăsta. Dar așa s-a întâmplat, de la sine, după ce am trecut pragul casei Leontinei Prodan, iar alături de Leontina, Tina – cum o știe lumea, și soțul ei, Zoli, au venit Oruca (Maria, de fapt, dar așa-i zic prietenii) și Anica. Și au venit așa cum numai oamenii satului știu să o facă: cu un zâmbet cald și cu bunătățuri care mai de care. Ei, oamenii satului, doar așa știu să te primească, cu drag.

Tina ne e prietenă veche deja, și am îndrăgit-o din prima. La fel și pasiunea ei pentru cânepă, pentru tradițiile populare, pentru natură. La fel și modul sincer și cu pasiune  în care îți vorbește despre lucrurile dragi ei.

Tina ne-a primit cu plăcinte cu brânză făcută de ea, și cu delicioasele plăcinte cu cânepă, pe care le-a copt în timp ce șezătoarea ad-hoc prindea formă (”No, vezi, Călin, nici nu trebuie să organizezi o șezătoare, că se face de la sine”, mi-a spus Tina). Și pentru că așa-i la șezătoare, poveștile musai să aibă și o continuare, mai ales că Oruca ne-a întrebat așteptând, atât de evident, un răspuns afrimativ: ”No, mergem La Sărata? Că dacă mergem, atunci mergem și la Piatra Corbului. Că aveți timp, așa-i?”

Ne-am făcut timp, cum puteam să nu ne facem, mai ales atunci când vine vorba de natură, de a descoperi frumusețea locurilor (câteodată ascunsă la câțiva pași depărtare). Plus că redacția publicației Sălajul pur și simplu e, în primul rând, în natură. Nu înainte, însă, de a bea licoarea verde făcută din zece plante (Zoli zice că-s prea multe): cânepă, mentă, măcriș, ștevie, tătăneasă, usturoi verde, hamei (comlău, adică) și sparanghel, și, desigur, de a înfuleca delicioasele plăcinte. Apoi, am ieșit pe coclauri.

La Sărata. Pe la tranșee, la Piatra corbului. Ascultând povești

Am lăsat mașina pe câmp, apoi am luat-o la pas, împreună Tina și Oruca, către izvorul Sărata, de unde urma să mergem, mai apoi, la Piatra corbului.

Ca să ajungi la izvor e simplu: tot pe drum, pe lângă pășune, înainte, apoi o iei pe firul apei care  merge la Văsălica de la Moară de la oi sau Văsălica morarului de la oi, așa cum îl știu oamenii locului. La capăt, e Sărata, izvorul. Un izvor complet diferit de oricare altul din sat, apa având propietăți curative pentru afecțiunile rinichiului, care vine de sub peretele mare de gresie, și care are un gust ușor sărat, de unde îi vine și numele, pare-se.

Izvorul e amenajat de mulți ani, în sensul că locul unde se adună apa e zidit, ca să se păstreze apa curată, iar lângă izvor e așezată o piatră de moară, care dă un farmec aparte izvorului.  Acum, toată construcția de beton nu pare așa de mare, însă asta doar pentru că, de-a lungul timpului, aluviunile aduse de apa revărsată de pe versant astupând, parțial, construcția respectivă.

Ce caută piatra de moară acolo? De unde a fost adusă? Pe Valea Almașului, nu departe de izvor, era o moară, unde apa era adâncă chiar și de 5 – 6 metri, și unde veneau oamenii să-și facă făină. Din moară, acum n-a mai rămas nimic.

De la izvor, drumul către Piatra corbului  merge pe lângă pășune, unde acum pasc câteva vaci și câțiva bivoli de-a lu’ Văsălica de la moară. Însă locul ăsta e legat, cel puțin din poveștile oamenilor, de bătălile voievozilor Menumorut și Gelu, și de luptele din cel de-al doilea război mondial (da, se scrie cu litere mari, dar niciun război nu merită asta), aici fiind săpate tranșee, ale căror urme se mai văd, încă, și azi. ”La ferestre”, așa i se spune locului ăsta pe unde am trecut și noi, ascultând poveștile despre sat, despre oameni, despre tradiții, despre viață.

Piatra corbului, unde am ajuns după ce am urcat dealul, e un loc aparte, oarecum mistic. Și nu doar datorită bolovanilor uriași căzuți acolo din peretele stâncos de lângă, niște bolovani cu forme ciudate, cu muchii drepte ori așezați unul peste altul ca într-un fel de ritual. Atunci când ești acolo (sigur, pentru unii) ai o senzație ciudată, aproape palpabilă, ca și când ai intra, dintr-odată, într-o lume unde amprenta timpului e prezentă în fiecare piatră. Dar nu sub forma eroziunii, ci a unor evenimente cu încărcătură spirituală, chiar magică, care s-au întâmplat acolo, iar bolovanii ăștia uriași de piatră au fost martori tăcuți, un fel de ecou în timp.

De ce-i zice Piatra corbului? Nu se știe. Dar e un nume frumos și care chiar se potrivește cu misticul locului, pentru că și corbul, ca și ființă, are unele legături cu misticul. Poate de asta e numele ăsta. Poate nu. N-are importanță, locul e unul deosebit, unde cu siguranță am să mai merg.

Întâmplarea a fost să ne întâlnim acolo cu un bărbat care venea din Tihău, așa că l-am întrebat dacă știe ceva povești legate de locul ăsta. Nu știa, pentru că: ”No, io nu-s de-aici, nu cunosc foarte bine teritoriul. Îs venit de ginere aci, adică nu-s de-a locului. Nu prea știu despre locul ăsta. Io am venit după ciuperci. Da n-am găsit.”

 Acuma, sincer să fiu, nici prin cap nu mi-a trecut să mă uit după ciuperci, eu eram atât de absorbit de povestea cu iz de mistic a locului, pe care o descopeream nu prin prisma rațiunii, ci cea a simțurilor, încât și dacă dădeam peste ditamai hriba, tot nu o vedeam. Oricum, n-am văzut nici urmă de ciupercă.

Verde. Sus pe deal, de unde se vede satul. Povești cu strigoi și dracu

Drumul de întoarcere a fost unul colorat în verde. La propriu. Atât cât am mers prin pădurea plină de viață, dar și pe pășunea de pe dealul de lângă sat, acolo unde verdele era peste tot. Și mi-am dat seama cât de dor mi-a fost de verdele ăsta, după două luni de ”arest” la domiciliu.

Priveliștea, de sus, de pe deal, de unde se vede tot satul , e superbă.

Pe deal, poveștile satului au avut o cu totul altă temă decât cea de până atunci.Iar asta pentru că fiecare deal, fiecare loc care se vede de pe deal are povestea lui, una legată de cei care au trăit aici.

Așa am aflat despre cimitirul spânzuraților, undeva pe dealul din stânga. De ce al spânzuraților? Deși mă așteptam să aud ceva de genul cum că oamenii aceia au fost spânzurați pentru că au făcut ceva ori pentru că au fost victime ale altora, nici vorbă. În cimitirul spânzuraților au ajuns cei care și-au luat singuri viața, evident spânzurându-se. Totuși, așa de mulți să fi fost încât să aibă un cimitir al lor? Se pare că da, gestul lor având o motivație personală, mulți dintre cei care și-au pus capăt zilelor simțindu-se marginalizați.

Și ce-ar fi mai potrivit să fie lângă un cimitir al spânzuraților, decât povești cu strigoi. Care au apărut imediat ce a venit vorba despre cimitir. Și așa am aflat despre strigoii din sat care umblau după laptele de la vacile sătenilor. De ce să meargă strigoii după lapte? Nu se știe. Dar, cu o greblă în spate, strigoii, care în loc de tălpi la picioare aveau copite, treceau pe lângă grajdurile sătenilor și luau laptele de la vaci: ”de-aci-on ptic, de-aci-on ptic…”. Acuma, și strigoii aveau leac, în sensul că oamenii îi dezgropau și le înfigeau un piron de lemn în inimă. Oricum, în sat a rămas vorba ”te-o purtat dracu”.  Asta în loc de altă explicație atunci când oamenii se duceau pe hotar seara, și se întorceau, fără săștie lumea de ei, doar dimineață. De ce se întorceau doar dimineață? Pentru că, seara,se întâlneau cu un om ciudat, care îi purta pe te miri unde, așa că de asta ajungeau acasă doar dimineață, acolo unde, odată cu primul cântat al cocoșului, omul ciudat dispărea.

Vă dați seama că, ascultând poveștile ăstea, parcă nici nu-mi mai venea să mă uit către dealul unde erau îngropați spânzurații. Așa că numai bine a picat povestea despre casele vechiului sat, care au fost construite, odinioară, sus, pe deal, și nu jos, lângă vale, ca și acum. Iar urmele vechiului sat se pot ghici după felul în care e terasat pământul pe coama dealului.

De pe deal, din mijlocul verdelui crud, ne-am întors la mașină și ne-am pornit către casă. Cu o oprire pe la Ioan și Maria Pop, ”oameni faini pe care trebe să-i cunoașteți”, așa cum ne-a spus Oruca. I-am cunoscut la un pahar de suc ori vin. ”Mie chiar îmi face plăcere să am musafiri. Chiar mă bucur”, ne-a spus Ioan la plecare. Și l-am crezut, vorbele lui erau evident sincere.

V-am spus, oamenii care trăiesc la sat sunt faini. Și, pentru mine, chiar e un motiv de bucurie să îi cunosc, să îi ascult. Plus că nimeni nu te primește mai frumos decât oamenii satului.


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism!
Orice sumă contează!

Mihai Calin Paval
RO53INGB0000999901462814
ING Bank

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

  1. Ce este mai minunat decât să faci din pasiunile tale o bucurie pentru cei din jur?
    Asta am inteles în urma vizitei neanunțată, dar cu atât mai plăcuta pe care ne-au făcut-o Călin si Gina de la Asociația Sălajul pur și simplu,
    Este un dat de la Dumnezeu să poți împărtăși prin scris bucuriile vieții cu cei din jur. Un iubitor de natura, în toate laturile ei (excursii,drumeții,cicloturism,arta fotografica,alpinism, schi,etc)nu poate fi decât un suflet curat, demn de a fi apreciat si urmat in pasiunile sale.
    Am avut marea bucurie de a fi vizitat de doi oameni minunați, Călin si Gina, însoțiți de doua prietene dragi familiei noastre, Tina și Oruca, dar și marele regret ca n-am putut sa îi însoțesc în excursia din împrejurimile satului nostru Gâlgău Almașului, necunoscând această intenție a lor. As fi dorit ca pe lângă cele aflate de la localnici și povestite de Călin cu talentul lui minunat de a reda și a scoate în evidență frumusețile întâlnite, pe care le dăruiește cu atâta generozitate, să mai adaug că din cele aflate de la bunicii mei denumirea de Piatra Corbului vine de la faptul că in crăpăturile stâncilor îsi făcea cuibul o specie de corbi, care din păcate în prezent nu mai poate fi văzută.
    Mi-aș dori din tot sufletul ca această vizita să se repete cât de curând si de mai multe ori. Cele doua exemplare din publicația lunara Sălajul pur si simplu, primite în dar de la dragii noștri oaspeți, mi-au oferit ocazia de a-mi reaminti cu plăcere de unele din pasiunile ce mi-au bucurat viata( turism, cicloturism,arta fotografica,geografie,istorie) toate prinse cu profesionalism in publicația Asociației.
    Dacă ni s-ar pune întrebarea: Bucuroși de oaspeți?, răspunsul ar fi unul singur și hotărât: Bucuroși, bucuroși.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *