Prima oară am privit spre cer

Am intrat între gunoaie
să caut nuferi albi,
să le număr petalele
una câte una,
deși știam că ei nu pot fi acolo

Am ridicat palmele
ca pe niște pocale sfinte,
să strâng ploaia care cade din cer,
deși știam că apa se va scurge printre degete
ca păcatele lumii printre rugi false

Am învățat chiar să tac
așa cum fac necuvântătoarele
atunci când îți vorbesc cu privirea,
deși știam că oamenii
nu pot înțelege tăcerea

Am învățat să iubesc
înainte să învăț să mă ascund
de falși prieteni,
deși știam că a te arăta lumii așa cum ești
e o piatră de încercare cât un munte

Am inventat o lume
la fel ca a Micului Prinț,
acolo unde limpede vezi doar cu inima,
deși știam că poveștile
nu mai au loc în lumea asta

De dragul sufletului
am făcut toate astea,
de dragul stelelor care m-au călăuzit
încă de prima oară când
am tras aer adânc în piept
și am deschis ochii

Prima oară am privit spre cer.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *