Pulsații extrasenzoriale adunând laolaltă patru acte-puncte-cardinale ale sufletului: Luiza, Oana, Ana, Sergiu

Privind, doar privind, nu o să auzi cum sufletul se transformă în artă.

Ascultând, doar ascultând, nu o să vezi lumina pulsând de dincolo și de dincoace de trăirile-ți interioare.

Tăcând, doar tăcând, nu o să vezi linia care desparte visul de realitate.

Simțind… Pentru a simți ai nevoie de artă. Și cea de oferit lumii și cea interioară.

……………

E a treia ediție a unui act artistic – Ursuz și Amuz – care reușește să transforme neconvenționalul într-o scenă unde nici măcar nu ai nevoie de lumini. Acolo, pe portativul artei, totul are sens, deși nimic are sens. De asta nu ai nevoie de lumini de scenă. E de ajuns să îți lași simțurile libere. Și totul se umple de lumină. Nu acea radiație electromagnetică din porțiunea spectrului electromagnetic care poate fi percepută de ochiul uman. Nu. Ci acea lumină interioară care, atunci când trăiești pentru momentul în sine, se transformă în pulsații extrasenzoriale.

Pe scena asta nu neapărat scenă, la Charlie’s, în Zalău, au fost patru: Luiza Mitu, Sergiu Boldor, Oana Hrișcă, Ana Creangă.

”Ce-a fost asta?”, m-am întrebat după fiecare act. Nu pentru că ar fi contat foarte mult să îmi răspund, ci fiindcă am fost atât de prins de moment, încât a fost ca o pauză temporală. În locul numărătorii până la 60 a fiecărui minut, au fost trăiri.

…………….

Actul întâi: interpretând, reinterpretând tăcerea din cuvintele Luizei

Te văd chiar și când nu te privesc,
îmi potrivesc
respirația după bătăile inimii mele,
primele,
ultimele
înainte de celelalte primele,
apoi aprind o lumânare.

Mă întorc cu spatele la scenă,
să las lumina să crească
înainte să vă dau și vouă.

Închideți ochii și țineți-vă respirația.
Simțiți vibrația
cărării de lumină?
Lăsați-o să vină…

…………….

Actul al doilea: Superb, Oana, superb…

Am tăcut de la început până la sfârșit.

Am uitat chiar și să respir uneori.

Am despărțit cerul de pământ folosind o linie. Nu una dreaptă. Una simplă.

Am folosit aceeași linie ca să despart o lume de alta.

Am uitat chiar și că ar trebui să fac poze.

Am ascultat povestea din spatele emoțiilor și atunci am văzut strălucirea unui moment de artă superb.

Am văzut cum se ascunde Oana de oameni în spatele privirii aplecate asupra rândurilor pe care le citea de pe ecranul telefonului.

Am simțit tot ce a spus.

Am văzut, la final, când a dezvelit tabloul cu mai multe tablouri nefiind neapărat tablouri în sine, ce înseamnă sinceritatea artei.

Am uitat chiar și să aplaud.

Am lăsat cortina să cadă încet. Dar doar așa, de ochii lumii. Emoțiile au rămas.

………………..

Actul al treilea: Ce-a fost asta? Cât de departe ai călătorit, Sergiu?

Nu doar muzica, ci și filmul derulându-se pe ecranul înclinat al peretelui a fost muzică.

Cum adică nu doar muzica e muzică? Întrebarea asta nu cred că are răspuns. Ori, dacă are, mai bine să lași răspunsul nerostit. E mult mai frumos așa.

Să filmezi o insectă, un gândac puturos, și să îi faci și pe alții să privească câteva minute din viața acelei insecte e extraordinar. Da, poate e și datorită muzicii de fundal. Dar și asta ține tot de acel extraordinar care te face uneori să zâmbești altfel decât zâmbești de obicei. Chiar, dacă ar fi să fiu o insectă, oare ce aș alege? Nu știu. Dar mi-ar plăcea să fiu una cu muzică.

De data asta, vioara a fost altfel. A fost ca o gură de aer după ce ți-ai ținut respirația prea mult și era cât pe ce să te sufoci.

Ce-a fost asta?, a întrebat Sergiu, la final.

Chiar, ce-a fost asta?

Artă.

………………….

Actul al patrulea: Ana. Mica Prințesă…

Dacă s-ar scrie o poveste asemeni Micului Prinț, dar care să vorbească despre Mica Prințesă, atunci ar fi despre Ana. Nu pentru că e încântător de mică ca și trup, iar primul impuls e să o iei în brațe. Ar fi o poveste despre cum se poate transpune conturul Micii Prințese în sunete, în muzică. Ar fi o poveste despre muzică, despre păr lung bălai, despre privire cu zâmbet, despre bucuria de a descoperi cum să cânți folosind chiar și o singură coardă de chitară, o singură notă.

Ana e o minunăție de fată. La ea am văzut inocența pe care o găsești doar în povești, mai rar la oameni. Am văzut acea sclipire a privirii pe care o au ființele cu adevărat inteligente. O inteligență nemascată, necosmetizată, una care te face să o privești lung.

Ana e frumoasă. O frumusețe caldă, ca o îmbrățișare. Nu ai cum să nu o iubești din prima.

Ana cântă din adâncul ființei, iar chitara nu e doar un instrument, e o prelungire a ei. De asta poate să facă să plouă ori să iasă soarele folosind aceeași notă muzicală. Asta ține de har.

Ana e delicată. Nu fragilă, delicată. Poate să urce pe munte la fel de ușor cum cântă.

Cu Ana e o plăcere să stai de vorbă.

Ana, atunci când cântă, nu se transformă într-un personaj din cărțile cu prințese. Pentru că Ana e, încă de când o vezi prima oară, Mica Prințesă. Și atunci, Ana e ea însăși.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *