Sărac cu duhul… E o expresie pe care mulți o folosesc atunci când se referă la cei neștiutori, pe care nu-i prea duce mintea, însă cei săraci cu duhul sînt, mai degrabă, cei lipsiți de trufia minții, de unde și vorba ”fericiți cei săraci cu duhul”. Sînt ei, cei săraci cu duhul, fericiți? Nu știu. Fericirea are, pentru fiecare, o traducere personală, și, de cele mai multe ori, e confundată cu satisfacția de moment, indiferent de motivul satisfacției. Însă cei săraci cu duhul sînt înzestrați, într-un procent mult, mult mai mare decât ceilalți, cu acea rara avis ce poartă numele de bun-simț.
”Da’ de ce ești trist?”, mă întreabă, întânzindu-mi mâna, Tibi, Himan, cum îl cunosc cei mai mulți. ”Nu-s trist, Tibi, doar mă gândesc la prea multe”. ”Da? No, dacă pot să te ajut, io să știi că te ajut cu ce-mi zici”, îmi spune omul apoi, după ce, brusc: ”Hiii, sărumâna!”, cu o voce pițigăiată, la vederea unei femei pe care o cunoaște de undeva, continuă: ”Da’ taică-to ce face, e bine?” I-am răspuns că da, nu aș fi putut să-i spun altceva, nu doar pentru că nu pot să rostesc cuvintele ălea, dar pentru că l-aș fi întristat pe omul ăsta simplu, pe oropsitul ăsta al sorții, dar care dă dovadă, cel puțin față de mine, dar sînt sigur că și față de alții, de acel bun-simț pe cale de dispariție în societatea umană contemporană. Mă întreabă de fiecare dată când ne întâlnim, iar asta pentru că, mi-a zis el, m-a văzut odată cum aveam grijă de el: ”e bolnav, săracu’?” Și de fiecare dată așteaptă răspunsul, apoi, dacă îi zic că e bine, bucuria lui e evidentă, nedisimulată (așa-i ce lucru rar?), apoi, ca să sărbătorim faptul că e bine, îmi dă din ce are la mână, uneori pufuleți (cumpărați din banii pe care tocmai îi dădusem cu ceva timp înainte, dar ce importanță are, gestul omului ăstuia e autentic, sincer), alteori o bucată de pâine, ba chiar și niște varză tăiată mărunt pe care, odată, a primit-o de la o femeie: ”No, ce zici, mâncăm niște varză împreună?, că-i sănătoasă. Și îi și bună.”
Pe omul ăsta, unii îl consideră sărac cu duhul, în traducerea aia cu redus mintal. Însă Tibi e cu mult superior celor cu nasul pe sus, celor care nu mai pot de importanța ființei proprii, dar atât de goi sufletește, încât aproape că pute nimicnicia lor. Tibi, și de asta e autentic, are un bun-simț de care nici măcar nu e conștient, se comportă ca atare fără să-și propună asta (așa-i ce lucru rar?).
…..
În ultimii ani, cursul vieții (nu, eu nu-l numesc destin, pentru că viața ar trebui să fie o surpriză, să nu știi dinainte încotro) m-a dus de multe ori, de prea multe ori, în fața medicilor, acolo unde, ca să încerc să-l fac bine pe cel de lângă mine, a trebuit să caut ajutor la cel în halat alb din fața mea.
Unii se deosebesc față de restul prin implicare, prin profesionalism și, mai ales, prin prisma calității, nu doar cea profesională, cât, mai ales, umană. Și ăștia, cei umani, sînt cei care fac, într-adevăr ceva pentru cel aflat în nevoie, nu doar fac ceva ca să-și justifice salariul (uriașă diferență). Și mi-am zis că despre medici de felul ăsta trebuie să vorbești, nu pentru a le face reclamă, ci, mai mult, pentru a contrabalansa răul social, care se promovează singur, ba chiar are și foarte mult ajutor din partea oamenilor, pentru că, vorba aia, pe care am auzit-o odată: ”de ce să faci bine, când e mult mai simplu și mai ușor să faci rău?”
Într-o perioadă, stând mai mult timp în spital, la căpătâiul celui bolnav, oamenii, din vorbă în vorbă: ”da’, tu, băiete, tu ce lucri?”, au ajuns să își verse năduful, ori să-și împărtășească cu mine bucuria de a fi dat peste un om, nu doar peste un medic. Și, într-una din zile, cineva m-a întrebat: ”ficior, da’ dacă io îți spun despre medicu’ ăla, că fii atent ce mi s-o întâmplat (iar poveștile lor nu doar că ar fi pus într-o poziție ingrată un medic sau altul, dar unora dintre ei chiar ar fi putut să le încheie cariera), o să scrii despre asta?” ”Nu”, i-am răspuns, ”și știi de ce? Nu doar pentru că, și așa, medicii sînt mult prea puțini față de câți ar trebui să fie, dar omul ăla, așa cum e, la un moment dat, e singurul care poate să te ajute, chiar să-ți salveze viața. Și dumitale, și dumitale…”, m-am întors pe rând către auditoriul format ad-hoc în salonul de spital. Oamenii au căscat ochii mari. ”Și”, am continuat, ”mai ales pentru că eu tot cred că, la un moment dat, cine știe, poate că o să-și dea seama că nu-i bine ceea ce fac și o să încerce să fie așa cum ar trebui un medic să fie. Adică să îi pese.” Oamenii, bieții de ei, pansați, cu perfuzii la braț, majoritatea în vârstă, au dat ușor din cap: ”Api, ficior, dacă zici tu… Da’ să vii și mâine, că te așteptăm să vii…”
Despre doctorii buni, însă, am mai scris, și o să mai scriu. Cu doi dintre ei m-am întâlnit în ultimele zile. Una este doctorița Buran, medic interne. Am sunat-o, dar fiind în timpul programului, nu mi-a răspuns. Însă, cum a avut o portiță, m-a sunat ea (așa-i ce lucru rar?), și am ajuns la cabinet. Un lucru foarte important, cred eu, atunci când vrei să dai un diagnostic corect, e istoricul bolnavului. Și foarte puțini medici par că sînt interesați de asta. Doctorița Buran e una dintre cei puțini care au făcut lucrul ăsta, și, de abia apoi, după ce a pus lucrurile cap la cap, a dat diagnosticul (așa-i ce lucru rar?). ”Dacă o să mai am probleme, la ea vreau să mai vin”, mi-a spus mama. Și asta, din punctul meu de vedere, a subliniat și mai mult: doctor bun.
Doctorița Laslău. Medic neurolog. Cu ea am mai fost pus față în față, anul trecut, însă am ajuns din nou să am nevoie de ajutorul ei, să îi cer sfatul. Și pentru că am tot citit rezumatele unor conferințe de specialitate pe teme medicale, i-am spus și ei despre ce am citit. M-a ascultat, fără să încerce să mă privească de sus (așa-i ce lucru rar?), meteahnă omniprezentă între medici, apoi, de abia după ce s-a consultat un alt medic, cardiolog, despre cum e mai bine, ca să nu apară alt fel de probleme, mi-a spus ce să fac. ”Ai vorbit cu doctorița Laslău, că în ea am încredere?”, m-a întrebat mama. Și asta, din punctul meu de vedere, a subliniat și mai mult: doctor bun.
…..
”Bună seara. Luați, vă rog, un pliant. USR. Să veniți în 11 decembrie la alegeri, că poate reușim, ăștia tineri, să mai schimbăm ceva. Să votați USR”. Am primit patru pliante, de-a lungul bulevardului. Știi ce mi s-ar fi părut mie corect, indiferent despre ce partid e vorba? Ca mesajul lor să fie: ”Să mergeți la vot și să votați cu cine credeți că merită. Dar să mergeți la vot, pentru ca, într-adevăr, majoritatea să aleagă”. Ăsta ar fi, din punctul meu de vedere, mesajul corect. Ăla aplaudac, al înregimentatului politic e fals, e un scuipat nu doar în fața adversarului politic, ci, mai ales, în fața alegătorului. Pentru că pe ei nu-i interesează altceva decât să ajungă la putere nu pentru a face ceva pentru societate, ci pentru ei înșiși. Cât despre vot, dacă majoritatea votează într-un fel, în alt fel decât le convine unora, ăia de nu au ieșit la vot (dar care pe net au gura atât de mare că încape o duzină de balene acolo), răspunzând la impulsul mediatic, încep să urle că democrația nu e ce a ales majoritatea, că ăia din majoritate sînt needucați, proști și leneși, așa că trebuie schimbat, să fie cum vor ei. Păi, dacă vrei să fie cum vrei tu, ieși la vot. Ai ieșit la vot, dar tot nu e așa cum vrei tu? Ee, atunci acceptă că democrația e alegerea majorității, nu a minorității cu gura mare.
Sincer, chiar mi-aș dori să fie un partid, indiferent de nume, care chiar să vrea să schimbe ceva. Însă politica e exact așa cum se zice: o curvă. Întrebarea e: curva cui?
