Pulsul orașului: Doi cai, doi copii, un cățel mic și gri

Pulsul orașului: Doi cai, doi copii, un cățel mic și griMultele, prea multele mașini de la una din intersecțiile semaforizate din oraș îți dau impresia, prin bâzâitul, pârâitul permanent al cailor putere treziți la viață de simpla manevrare a accelerației, că ești prins, cumva, înăuntrul unei boxe defecte. O boxă care pârâie. Și, printre caii ăștia putere pârâitori, aici, în lumea motorizată până la refuz, doi cai, legați la o căruță, par ca picați din altă lume. Țiganul, cel care stă cu biciul în mână, bici folosit și ăsta tot pentru accelerație (una nedreaptă, dacă e să privești toate ființele ca fiind egale, aici, între ființe, deși nu prea merită, fiind și omul), nu e ca picat din altă lume, el face parte din lumea asta, atâta tot că pentru el, calul ăsta e mai ușor de procurat, decât caii putere ai vreunei mașini, oricât de ”la mâna a doua” ar fi. Și, așa, la prima vedere, pare că nu au ce căuta aici caii ăștia, în lumea în care, de când a fost inventat motorul cu ardere internă, totul se mișcă, în toate direcțiile cu viteză din ce în ce mai mare. Apoi, după ce îi privești mai atent, nu mai pare, ci ești sigur că nu au ce căuta aici, nu pentru că nu se pot compara cu ceilalți cai, ăia putere, ci pentru că lumea asta, cu asfalt, pârâituri, semafoare, consumatori umani – mai ceva ca lăcustele, îi chinuie. Prin simpla ei existență. Pornind de la biciul pe care îl ține în mână țiganul cocoțat în căruță, și până la brațul scos nepăsător pe geamul mașinii al polițistului local (chiar, la poliția locală se fac ceva cursuri de ținută în timpul serviciului, ori fiecare după cât îl sau nu-l duce mintea?), cocoțat și el pe scaunul mașinii cu becuri albastre și roșii a mașinii poliției rutiere, aia locală.

Totul e un chin pentru caii ăștia doi, începând cu țiganul și biciul lui. Ei, caii, doar trec prin oraș, oamenii rămân. Cu tot cu pârâiturile lor. Pârâituri care le dau impresia de potență celor care manevrează accelerația, însă numai de potență nu poate fi vorba aici, pentru că cel care poate e motorul, nu cel care accelerează, în speranța că o mai fi o fufă, ceva, care să pice pe spate de la atâta extaz pârâitor (și sînt, multe, de unde și motiv pentru pârâială). Mai bine pentru ei, caii, că doar trec prin oraș. Mai puțin bine e că rămân cu același bici asupra lor, bici care, de foarte multe ori, înseamnă mai mult decât atât, animalele fiind un fel de obiect pentru cei care le au în curte, în casă ori pe lângă blocuri, ”ființă” fiind, de cel mai multe ori, doar un cuvânt.

La altă intersecție semaforizată, pe trotuar, în așteptarea culorii verzi, o femeie ținea lângă ea, în lesă, un cățel gri. Drăguț, de felul lui, la fel ca orice ființă vie, atâta tot că fiecare are sita lui prin care cerne frumusețea. Unii, foarte puțini, spun că toate ființele vii sînt frumoase. Ceilalți… pentru ceilalți orice nu e om, e animal, deci, ca atare, un simplu obiect, numai bun de folosit în interesul propriu.

Și mi-am adus aminte de un text citit de dimineață pe facebook, scris de o anume Alexandra Pașca, un om care face parte dintre puținii care spun că și animalele sînt ființe. Un om care, sigur, are ceea ce puțini mai au pe lumea asta, chestia aia care îi face pe mulți să rânjească cu superioritate când vine vorba de el – suflet. De ce? Chiar și doar pentru textul scris de ea pe facebook, referitor la animale:

”Mi-am învățat fiecare animal că ura, superioritatea și instinctul de a ucide sunt doar pentru om. Chiar dacă ești câine, când un puiuț de găină vine la tine, tu n-ai voie să visezi cât de bună e carnea lui. Dacă a venit, înseamnă că-i oferi siguranță. Nu contează că ești cățel, dacă doi puiuți de pisică cred că ești mama lor, iubește-i, dacă nu poți să-i hrănești. N-are importanță că e câine sau pisică, prietenia n-are rasă… Sunt oameni care nu cred în această prietenie, la fel cum nu vreau eu să cred că ființa (omul) care are OBLIGAȚIA să iubească și să ocrotească tot ce mișcă sub soare, care are posibilitatea să hrănească un puiuț flămând sau să mângâie doi ochi umezi care cerșesc doar dragoste, nu face asta. Când aceste suflete depind total de ființa aia pe care nu știu cine a numit-o “OM”, cu ce drept sunt chinuite ? Cu ce greșesc dacă noi îi lăsăm să se nască prin canale și pe sub mașini?”

Nu ai cum să nu-i dai dreptate Alexandrei. Mi-am adus aminte de cuvintele ei văzând cățelul ăsta gri. Și pentru că am văzut doi copii care, văzând cățelul cel drăguț de pe trotuar, s-au apropiat de el și l-au mângâiat. Simplu. Și chiar și simplul gest al mângâierii înseamnă dragoste. Iar dacă doi copii pot să facă asta, pentru un cățel întâlnit pe stradă, înseamnă că pot să facă asta și ceilalți.

Țiganul cu biciul în mână, cel care venise cu cei doi cai în oraș, nu cred că știe ce e aia dragoste, când e vorba de animale. Însă nu toți sîntem cu biciul în mână. Ori sîntem?


2 thoughts on “Pulsul orașului: Doi cai, doi copii, un cățel mic și gri

  1. Multumesc pentru fiecare cuvant in parte. Ma bucur pentru ca desi postez mereu public nu astept sa fiu citita. M-am obisnuit sa scriu apoi tot eu sa ma citesc. Fiecare litera calatoreste mai intai pe o foaie,scrisa de mana si scoasa din suflet apoi apare aici pe lumea in care oamenilor minunati le cunosc doar numele.
    Poate cativa oameni invata sau poate niste copii adorm citind,citind despre animale,ele ma inspira cel mai mult. Oamenii nu merita foi pline ,iar pe cei care merita i-as rasplati prea putin doar cu niste cuvinte. Oamenii minunati merita fapte iar eu scriu pentru ca nepotii mei merita niste povesti minunate.

    P.S. Referitor la ultima intrebare care incheie acest articol, imi sta in cap un singur raspuns : toti avem biciul in mana doar ca unii il folosim ca jucarie pentru prietenii nostri cu nasuc umed. Asta o inteleg doar cei care au un animal,cei care au vazut cum un snur sau un incarcator de telefon uitat in priza devine jucaria perfecta pentru o pisica sau un catel.
    Toti avem puterea de a zdrobi dar nu pe toti ne satisface durerea unui suflet care ne iubeste prea mult. Bicele sunt pentru oameni.

    1. Doamne , cata dreptate aveti in tot ce ati spus ! Din pacate asemenea cuvinte si rezonanta lor , raman nebagate in seama de cei mai multi dintre noi . Felicitari si dvs si lui Calin !

Leave a Reply

Your email address will not be published.